De ce soldaţii nord-coreeni contează enorm din punct de vedere geopolitic pentru Europa, Asia și America

Cum percepe China apropierea tot mai clară dintre Moscova şi Phenian? „E posibil să nu fie prea fericită cu noua situație, deoarece Xi Jinping ştie că tiranul Kim Jong Un va deveni şi mai imprevizibil şi greu de controlat. De asemenea, intuiește că SUA, aliații lor europeni și cei asiatici își vor intensifica cooperarea pentru a limita expansiunea axei sino-ruse la nivel global, o evoluție nedorită, pe care Beijingul spera măcar să o întârzie”, scrie analistul militar Șerban F. Cioculescu, în Contributors.ro.

Mai sunt doar vreo două luni până când Donald Trump va ajunge în fruntea celei mai mari puteri militare a lumii şi, cu toate că îi cunoaștem opiniile super-optimiste despre cum poate fi rapid încheiat războiul ruso-ucrainean, reducând drastic sprijinul pentru Kiev şi cerând ambelor state aflate în conflict să accepte un compromis util, încă sperăm să nu fie o capitulare, o dezangajare totală.

Ceea ce în cazul ucrainean s-ar traduce prin cedarea definitivă a teritoriilor deja ocupate de armata rusă, eventual cu recâștigarea zonei Zaporojie la schimb cu teritoriile controlate de ucraineni în Kursk. Asta în cazul în care trupele ruse nu vor reuși să elibereze regiunea respectivă. Oficial, Moscova nu acceptă niciun fel de troc teritorial.

Miliardarul care îi șoptește lui Trump în ureche

Chiar cu personaje precum Pete Hegseth şi Tulsi Gabbard puşi şefi peste sistemul apărării şi al intelligence-ului american, cu un preşedinte care ascultă cu (prea) mult interes ceea ce Elon Musk, straniul şi excentricul miliardar, îi şopteşte la ureche, parcă tot nu ne vine să credem că America ar putea să îşi abandoneze dintr-odată rolul de principal pilon al securităţii transatlantice, de apărător esenţial al lumii libere, democratice.

E clar că anumite personaje din anturaj, cei menţionaţi anterior, dar şi alţii, îi pot spune preşedintelui că o înţelegere cu Moscova ar fi cea mai bună garanţie că nu va exista o alianţă China-Rusia în viitor, iar preţul plătit ar fi unul acceptabil.

Ucraina e o ţară aflată la mare distanţă de America, în vecinătatea UE, aşadar aceasta ar avea menirea de a o finanţa şi apăra. Cu toate că SUA au fost principalul contributor militar al efortului militar defensiv uriaş depus de Kiev din 2014 încoace.

Pentru că e clar, marele rival sistemic pentru statul american este China, iar acea axă a ţărilor revizioniste (China, Rusia, Iran, Coreea de Nord etc) tinde să facă jocul Beijingului la nivel sistemic, lovind în rangul de putere al SUA. Însă cu o diplomaţie ageră, pragmatică, golită de sentimentalisme inutile, poate că Rusia cel puţin ar putea fi separată de tabăra revizionită.

Un gând care pe Trump îl face să surâdă larg, poate să îşi imagineze o China rămasă singură sau cu o mână de aliaţi nesemnificativi. Desigur că probabil se înșală, deja Beijingul şi Moscova au ajuns prea departe cu cooperarea lor „fără limite” ca să mai facă paşi înapoi altfel decât de frică, ca efect al descurajării. Însă nu s-a ajuns încă acolo, mai ales că adversarii ştiu unii despre alţii că nu îşi doresc războiul şi ar face ceea ce trebuie spre a evita acest scenariu. Desigur, cu Biden la cârma statului american, Putin şi Xi au ştiut intuitiv că pot fi mai asertivi pentru că liderul de peste ocean acţiona prudent, evitând măsurile ce puteau conduce la escaladare. Astfel nu a permis Ucrainei să folosească rachete americane spre a lovi obiective în adâncimea teritoriului rus.

Europa care acceptă să plătească mult mai mult spre a fi apărată

De asemenea, tindem să credem că noul președinte va reveni insistent cu cerinţa sa tipică pentru statele europene din NATO, să aloce chiar 3% pentru apărarea colectivă, 2% fiind deja insuficient, argumentând pe bună dreptate că nu e normal ca 70% din cheltuielile militare ale Alianţei să fie suportate de contribuabilul american, în condițiile în care populația UE o depăşeşte cu mult pe a SUA iar cifrele economice plasează Europa la nivelul Americii.

Nu văd de ce ar renunța la această idee, el promițând foarte vocal în campania electorală că banii americanilor vor merge mult mai mult către bunăstarea lor. Liderul republican nu vede cu ochi buni organizațiile internaţionale, multilateralismul, considerate piedici în calea unei Americi care se pune pe sine în prim plan.

Desigur, europenii trebuie să învețe să se coordoneze mai bine, să devină complementari în politica lor de securitate și apărare comună, acceptând votul cu majoritate, dezvoltând capabilități militare foarte moderne (de exemplu bazate mult pe inteligența artificială) și având o cultură strategică de natură să permită folosirea fără obstacole a forței de reacție rapidă în apărarea teritoriilor și populațiilor[i], alături de forțele NATO sau chiar singure dacă nu se obține consens la nivelul NATO. Este necesar să fabricăm în Europa mult mai multă muniție și să stocăm de exemplu muniție de artilerie în cantități suficiente spre a ajuta Ucraina, dar și pentru a fi gata să ne apărăm cu ceea ce avem la dispoziție. […]

Experții americani în studii strategice își dau seama că există o linie de falie care traversează deja UE, separând statele pro-americane (Polonia, țările baltice, România) de cele care ar prefera un condominiu franco-german și chiar o acomodare cu Rusia.

Despre Trump știm că el a lăudat inițial Brexit-ul, dar apoi s-a declarat plăcut impresionat de rezilienţa statelor membre, afirmând că „aş fi crezut, atunci când s-a întâmplat, că mai multe (ţări) au să urmeze, însă cred într-adevăr că Uniunea Europeană începe să acţioneze unită”.[ii] Desigur, cum economia primează faţă de securitatea militară, iar UE este şi un rival economic al Americii, nu doar un partener, e posibil să asistăm şi la un război economic SUA-UE, manifestat prin tarife vamale ce vor lovi în interesele unor producători europeni de oţel, aluminiu, maşini etc.

De asemenea, e extrem de puţin probabil că SUA, UE, China se vor pune de acord referitor la reforma atât de necesară a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, deja grav afectată de imposibilitatea numirii unor judecători pentru corpul de apel necesar mecanismului de rezolvare a diferendelor. Trump şi apropiaţii săi dispreţuiesc OMC, privind-o ca ostilă intereselor americane, şi s-ar bucura probabil să o vadă colapsând.

Factorul asiatic în ecuaţia securităţii europene

Dar prezența trupelor nord-coreene în Rusia, la granița cu Ucraina? Folosindu-se de tratatul de apărare reciprocă, semnat pe 18 iunie în acest an și ratificat recent de tiranul de la Phenian, Rusia a obținut de la aliatul său asiatic trimiterea a mii de soldați în apropierea frontului ucrainean, necesari Moscovei spre a degreva o parte dintre forțele sale ce au ca sarcină eliberarea zonei Kursk de sub ocupația Kievului. Orice coreean ajuns pe front alături de armata rusă îl scapă pe Putin de obligația de a recruta un tânăr rus, al cărui deces poate cauza nemulțumire socială și proteste.

Câtă vreme nord-coreenii (îmbrăcaţi în uniforme ruseşti) nu intră în Ucraina propriu-zisă, ci doar sprijină trupele ruse în încercarea de a alunga armata ucraineană din zona rusească ocupată la mijlocul lunii august, Putin și Kim vor invoca autoapărarea legitimă, conformă cu Carta ONU, ca și cum nu Rusia ci Ucraina ar fi agresorul.

Liderii europeni sunt extrem de iritați și anxioși de această mutație geopolitică neprevăzută, percepută în cheie istorică și geo-culturală ca un început al unei noi revărsări a Asiei către Europa. Adică un eveniment care amintește de invaziile barbare din Evul Mediu: hunii, mongolii etc. Europa atacată și prădată de asiatici răi, iuți și lacomi este un loc comun greu de scos din mințile celor care au învățat în școli istoria bătrânului continent.

Dacă nord-coreenii au venit să ajute Maica Rusie de unde știm că nu vor face la fel și iranienii? China nu are o tradiție în a trimite trupe să invadeze regiuni de pe alte continente, oficial se autodefinește ca un stat pașnic, care respectă regulile Cartei ONU, dar viitorul e imprevizibil, mai ales când discutăm de alianțe. Rusia însăși e văzută adesea ca o putere mai degrabă asiatică, mai exact spus eurasiatică, amestec de slavi, cu vikingi și mongoli, plus alte seminţii asiatice din Siberia. Mulți vârstnici își amintesc de intrarea trupelor sovietice în România anilor 1944-1945 ca de o invazie a popoarelor asiatice ale stepei, etichetate ca agresive, murdare și barbare.

„Dictatorul asiatic simte o satisfacţie profundă ştiind că poate plăti o poliţă unui stat european pe care Occidentul îl sprijină”

Pentru Kim Jong Un și regimul său marxist e vorba mai ales de a își arăta atașamentul față de principalul său aliat (da, acum putem spune că Moscova îndeplinește acest rol, înaintea Chinei), și de a obține tehnologie militară avansată, inclusiv în domeniul nuclear, hrană, ajutor logistic, produse industriale, carburanți. Deja cam jumătate dintre obuzele folosite de armata rusă sunt fabricate de Coreea de Nord.

De asemenea își poate obișnui trupele cu războiul, un avantaj important în cazul unui conflict militar redeschis cu vecina din sud, știind că cele două Coree au încetat războiul în 1953 printr-un armistițiu, fără o pace în acte. Dacă o mare parte dintre acei soldaţi mor pe front, nici atunci nu e prea rău pentru Kim, pentru că riscul ca aceștia să revină acasă cu idei inspirate din altă civilizaţie şi alt sistem politic se reduce. Mai exact spus, scapă de a îi mai interna în lagăre, după metoda brevetată de Stalin cu trupele sovietice revenite acasă de pe frontul german.

Cred că dictatorul asiatic simte o satisfacţie profundă ştiind că poate plăti o poliţă unui stat european pe care Occidentul îl sprijină, ca răzbunare pentru participarea unor trupe europene din state proamericane la războiul dintre Coreea de Nord şi cea de Sud din anii ‘50 ai secolului trecut. Participare care, sub bagheta SUA (și sub egida ONU), a împiedicat Nordul comunist să devină stăpânul întregii peninsule. Pentru Kim, ca şi pentru Putin, timpul revanșei pare că a venit.

Prin tradiție, China a fost principalul protector și sponsor al Phenianului mai ales în primele decenii de Război Rece. Oare cum percepe establishment-ul politic chinez apropierea tot mai clară dintre Moscova şi Phenian? Nu ştim exact, dar e posibil să nu fie prea fericit cu noua situație, deoarece Xi Jinping ştie că tiranul Kim Jong Un va deveni şi mai imprevizibil şi greu de controlat. Intuiește că SUA, aliații lor europeni și cei asiatici își vor intensifica cooperarea spre a limita expansiunea axei sino-ruse la nivel global, o evoluție nedorită, pe care Beijingul spera măcar să o întârzie. Se consolează cu creșterea dependenței Rusiei de sprijinul chinez în domeniul economic și tehnologic, ceea ce înseamnă că va veni probabil momentul ca Beijingul să ceară în secret Moscovei să își limiteze acțiunile de cooperare cu Phenianul în anumite situații.

Desigur, iau în calcul ipoteza ca lui Trump şi celor din anturajul său să nu le pese prea mult de reculul militar al Ucrainei şi de prezenţa miilor de coreeni pe frontul din Europa de Est. Marco Rubio, probabil viitorul secretar de stat, a votat contra pachetului de 61 de miliarde USD pentru Ucraina, votat de Congres în luna aprilie. Deși a lăudat efortul militar al Kievului, acesta a afirmat că războiul nu duce către victoria niciunei părți, de aceea trebuie finalizat urgent, fiind necesare negocieri de pace.

Dar cum China e marele adversar, iar Coreea de Nord e protejata Chinei, nu doar a Rusiei, nu are cum să nu îi treacă prin minte ideea că aşa cum militari ai Phenianului au ajuns în Europa, în viitor e posibil ca soldaţi chinezi să procedeze similar, contestând geopolitic predominanța Americii nu doar în Asia-Pacific ci şi în Europa, eventual şi în Orientul Mijlociu cândva. De aceea, noi europenii trebuie să depunem eforturile necesare spre a convinge perechea Trump-Rubio (sau cineva va fi în final secretarul de stat) că planul de zdrobire a Ucrainei a fost conceput de China şi Rusia, alături de Iran şi Coreea de Nord, axa anti-americană globală. Că este sau nu aşa, este mai puţin important. Percepția poate juca un rol mai marcant decât realitatea şi va ajunge în final să o modeleze pe aceasta din urmă. Dacă putem manipula partenerul american într-un sens care să ne fie favorabil, de ce nu am face acest lucru?

O opoziție și mai înverșunată a Americii față de binomul ruso-chinez?

Mi se pare puţin probabil ca Trump să mai nutrească cu adevărat iluzia că poate ajunge la un acord de normalizare a relaţiilor cu statul comunist al dinastiei prezidenţiale Kim, după marele său eşec din primul mandat. Liderul nord-coreean nu a avut încredere în ceea ce Washington-ul i-a oferit și a revenit la retorica și acțiunile sale clasice. Acum amenință la pachet Japonia, Coreea de Sud, Ucraina și chiar SUA, cu rachetele sale balistice nucleare. Strategia sa este să provoace frica, să pară irațional, psihopat, astfel încât SUA să nu interfereze în situațiile conflictuale pe care le are cu vecinii iar regimul politic comunist să se perpetueze netulburat. Cu alte cuvinte, dorește să arate că nu poate fi descurajat. Cu Putin aliat, simte că vântul îi bate în pânze.  

Astfel, cred că Trump ar putea solicita ca adversarii Phenianului să coopereze mai activ între ei, de pildă Coreea de Sud să ofere mai multe arme moderne Kievului, iar Tokyo mai mult sprijin financiar. De asemenea, Israelul să ajute militar Ucraina și Taiwanul. Țintele statelor ce compun axa revizionistă trebuie să coopereze mult mai activ între ele, din moment ce membrii axei deja se ajută tot mai vizibil. Mi s-ar părea absolut logic ca Trump să le ceară acest lucru.

Repet ce am afirmat mai sus. Cum China nu protestează faţă de parteneriatul militar ruso-coreean, D.T. va crede cel mai probabil că Beijingul a ştiut de planul conceput de Putin şi Kim şi probabil l-a încurajat. Or un asemenea eveniment conceput de China şi Rusia împreună cu alte state din axa antiamericană nu are cum să nu îl pună pe gânduri şi să îl determine să riposteze. Ar putea cere Rusiei să nu permită intrarea coreenilor în Ucraina de exemplu ori să fie scoşi de acolo dacă deja li s-a semnalat prezenţa. Sau dovezi că acţiunea nu a avut girul Chinei. Ceea ce Putin nu are cum să ii ofere. Va ajunge Xi să spună public că nu a ştiut şi nu a dorit acest lucru? Nu e imposibil dar e puțin plauzibil. Nu pretind că se va întâmpla exact așa, este doar un scenariu cu un anumit grad de probabilitate.

Desigur, nu ştim exact cât de intense sunt relaţiile lui Trump cu Putin, nici ale oamenilor săi, care vor ocupa funcţii decizionale (Gabbard, Hegseth, Musk etc), cu cei din cercul lui Putin, politicieni, oameni de afaceri, oameni ai serviciilor de informaţii. Poate că există discuții și proiecte de acțiune deja conturate în secret, în anii când Trump s-a aflat în opoziție. Nu se poate exclude total ideea unui târg secret prin care America ar putea părăsi zona Europei de Est în favoarea Rusiei, contra promisiunii ca Moscova să nu sprijine Beijingul în Asia-Pacific şi să nu atace vreodată un stat NATO. Va mai cere Rusia ca forțele militare NATO să se retragă pe aliniamentele de dinainte de 1997? Nu știm. Cu siguranță va cere garanții că Ucraina nu va fi acceptată niciodată în NATO și e posibil ca Trump să le accepte fără regrete.

Putin pare deocamdată mulţumit că îl va avea pe Trump ca posibil partener de dialog, dar încăpăţânarea lui de a „stoarce” tot ce se poate din conflictul cu Ucraina şi cu ţările europene ce o susţin e posibil să îi producă iritare lui Trump şi în cele din urmă frustrare şi resentimente. Când va constata că Putin şi Xi au o cvasi-alianţă solidă, îi va trata pe amandoi ca pe nişte adversari contra cărora metoda lui Biden de a crea o coaliţie de containment este cea mai bună soluţie. Nu va fi o alianță a democrațiillor ci una a intereselor geoeconomice și geopolitice rivale. Creșterea blocului sino-rus deranjează mai multe puteri la nivel global, India fiind un bun exemplu, în ciuda apartenenței sale la BRICS. Administrația Biden a suferit la capitolul descurajare (deterrence), nereușind să determine Rusia, China, Iran și Coreea de Nord să își reducă elanul revizionist și să pună în discuție suveranitatea și independența altor state. Președintele Trump ar putea încerca să refacă rapid capacitatea de descurajare a adversarilor, știind că riscă să împingă țara în război.[iv] Liniile roșii pe care le va anunța vor fi sau nu respectate de adversari. Timpul va demonstra dacă și ce va reuși să obțină. Să avem așadar răbdare. – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro