Definirea ființei umane în contextul biodreptului
Unul dintre conceptele care apăreau ca fiind potențial imuabile și care a fost pulverizat de rezultatele cercetărilor științifice, în general, și biomedicale, în special, din ultimii ani, este conceptul de ființă umană. Acesta necesită o definire juridică cu celeritate, după cum toate noțiunile relative și interdependente necesită o revigorare juridică sau poate o rescriere fundamentală (cum este cazul noțiunii de “demnitate umană”).
Definiția va urma inevitabil una dintre următoarele metode: lato sensu, dacă definirea ființei umane va fi făcută prin includerea noțiunilor de inteligență artificială și a ființelor modificate genetic care conțin și ADN uman, sau stricto sensu, dacă toate posibilitățile intermediare de combinare a unei ființe umane cu alte ființe sau sisteme, vor fi eliminate din câmpul definiției (de exemplu, o persoană care are carcasă umană, dar care, în loc de creier, va avea un soft, este ființă umană sau un computer biologic?).
Discuțiile pot fi interminabile și să pară pur teoretice, dar dezvoltarea geneticii și a inteligenței artificiale dezvoltă o presiune exponențială asupra acestui subiect, pe care, deocamdată, numai juriștii o detectează.
Potențialul de divergență și de dezacord față de înțelegerea și aplicarea unor principii etice generale sau valori precum demnitatea umană sau viața este, într-o anumită măsură, reflectată în contexte juridice în care formularea și modul de redactare a instrumentelor privind drepturile omului trebuie să fie interpretate și aplicate de instanțele judecătorești în cazuri concrete. Există, de asemenea, motive suplimentare pentru care normele juridice pot admite o varietate de interpretări.
Prin contrast cu raționamentele etice sau filozofice, raționamentul juridic trebuie să respecte convențiile sau normele prestabilite de interpretare. De exemplu, în interpretarea și aplicarea drepturilor protejate de CEDO, Curtea are scopul de a stabili intenția redactorilor textului de la momentul redactării, ținând seama de contextul existent atunci și de schimbarea practicilor sociale, valorilor sau normelor morale de la acel moment până la zi. Curtea însăși a afirmat, în mod repetat, că textul CEDO este un text viu, care trebuie adaptat la schimbările valorilor sociale.
Din modul de interpretare al Curții, în jurisprudența relevantă asupra chestiunilor de bioetică [2], dar și din modul de redactare a unora dintre articolele din CEDO (de exemplu, art. 8), rezultă că statele păstrează o marjă considerabilă de apreciere asupra problemelor de etică (în înțelesul larg al termenului).
În cele din urmă, atât conținutul, cât și modul de redactare al CEDO, ca instrument de lucru, sunt rezultatul unui acord între părțile contractante, statele membre ale Consiliului Europei și, ca atare, constituie o formă de ordine morală negociată, care este destinată să se plieze pe o varietate de practici și valori acceptate – chiar dacă în limitele comune prescrise. De exemplu, Raportul Explicativ la Convenția Consiliului Europei privind Drepturile Omului și Biomedicina (CDOB) recunoaște în mod expres că, în timp ce scopul Convenției menționat la articolul [1] este de a proteja demnitatea fiecărei ființe umane, interpretarea exactă a obiectului unei astfel de protecții este lăsată la aprecierea Părților:
”Convenția nu definește termenul ”oricine” (în franceză, ”toute personne”). Acești doi termeni sunt echivalenți și se regăsesc în versiunile engleză și franceză ale CEDO care, însă, nu-i definește. În absența unui consens cu privire la definirea acestor termeni în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, s-a decis să se permită dreptului intern să-i definească pentru scopul aplicării prezentei Convenții”(par. 18).
În acest context, nu este surprinzător să aflăm că nici textele propriu-zise, nici jurisprudența Curții nu oferă sprijin pentru o interpretare fără echivoc a unor concepte controversate, cum ar fi demnitatea umană și dreptul la viață, în contextul aplicațiilor biomedicinei (de exemplu, în legătură cu aplicarea lor la embrioni umani timpurii). Cu atât mai puțin vom găsi sprijin pentru definirea ființei umane, un concept care pare predefinit, definit prin el însuși și totodată inapelabil, pentru redactorii textului.
Trimiterile la ”demnitatea inerentă persoanei umane” în instrumente ale drepturilor omului sunt, de obicei, regăsite în preambulul fiecare instrument. Astfel, preambulul Cartei Națiunilor Unite [3] (1945) reafirmă credința în demnitatea și în valoarea persoanei umane. Expunerile de motive la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO-1948), Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice [4] (1966) și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale [5] (1966) încep cu o ”recunoaștere a demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane”, care este apoi descris în continuare ca fiind ”fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”. CEDO începe cu o confirmare a DUDO, adică o trimitere indirectă la aceleași valori.
Prin urmare, demnitatea umană apare de obicei în instrumente internaționale ca o valoare de fundal sau de principiu care stă la baza protecției drepturilor de fond, mai degrabă decât ca un drept în sine. S-a sugerat chiar că: ”(…) demnitatea umană este stânca pe care este construită suprastructura drepturilor omului. Logica acestei concepții asupra demnității umane ca temei al drepturilor omului, este dată de faptul că discursul practic și politic principal este acela al drepturilor omului, mai degrabă decât al demnității umane” [6].
Fie că este o valoare de fundal, fie că este un drept, demnitatea umană este, în esență, un concept nedeterminat, după cum este și noțiunea de ființă umană la acest moment, prilej de probleme juridice nesfârșite într-un viitor nu prea îndepărtat, spre bucuria juriștilor creatori de definiții.
Note de subsol:
[1] Hotărârea din 25.04.1978, cauza Tyrer împotriva Regatului Unit, cererea nr. 5856/72.
[2] Hotărârea Marii Camere din 29.07.2002, cauza Pretty împotriva Regatului Unit, cererea nr. 2346/02, în care Curtea refuză să decidă asupra aspectului delicat al legitimității eutanasiei.
[3] Carta Națiunilor Unite a fost semnata la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizația Internatională. Aceasta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificată de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit, și Statele Unite.
[4] Adoptat și deschis spre semnare și ratificare prin rezoluția Adunării Generale 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976, potrivit dispozițiilor art. 49.
[5] Adoptat și deschis spre semnare și ratificare prin rezoluția Adunării Generale 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, potrivit dispozițiilor art. 27.
[6] Beyleveld and Brownsword, 2001, p. 13 apud A. Plumer, op. cit., p. 72.
Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & Asociaţii.