Demontarea unui mit

Una dintre ideile prezentate în ultimul timp referitoare la relația dintre muncă și capital este aceea că în România factorului muncă îi revine prea puțin din valoarea adăugată netă (adică un fel de venit național net). Astfel, au fost prezentate cifre care arătau că „munca„ ar primi doar 37-40 la sută din valoarea adăugată netă. Vezi doame, „capitaliștii veroși” din România iau prea mult din această valoare adăugată netă, în detrimentul forței de muncă.

Totuși, verificând aceste cifre, am obținut rezultate total diferite, din mai multe cauze, pe care le vom detalia separat cu o altă ocazie. Aici vrem să arătăm doar că, probabil, una dintre aceste cauze este aceea că venitul mixt, adică acel venit obținut de așa-numiții ”angajați pe cont propriu” (cum ar fi persoane fizice autorizate, reprezentanți ai profesiilor liberale, lucrători în întreprinderi familiale, fermieri etc.) este în mod greșit exclus din categoria veniturilor obținute de forța de muncă. Includerea corectă a lor în veniturile obținute de forța de muncă nu este ușoară, deoarece este dificil de stabilit cu exactitate ce parte din veniturile mixte sunt în mod precis venituri ale factorului muncă. De aceea, se folosesc mai multe definiții și ipoteze pentru a asigura o imagine corectă.

Când am aplicat șase astfel de definiții, am constatat că în România partea din valoarea adăugată brută ce revine factorului muncă se situează la 46,7 la sută (în cazul în care sunt luate în calcul doar compensațiile pentru muncă ale angajaților), iar în cazul celorlalte definiții (în care compensațiile pentru muncă ale angajaților sunt ajustate cu venitul mixt în cinci ipoteze distincte) se situează între 59,7 la sută și 68,7 la sută.

Cu aceste corecții, România nu mai este în mod necesar pe ultimul loc în clasificarea țărilor din Uniunea Europeană după ponderea veniturilor factorului muncă în valoarea adăugată netă. După una dintre aceste definiții (și anume aceea în care venitul mixt este luat în calcul în funcție de numărul angajaților pe cont propriu care sunt la rândul lor angajatori, aceștia fiind considerați a fi reprezentanți ai factorului capital), în anul 2014, România era pe locul 21 din 28.

Având făcute corecțiile menționate, rezultă că, mai degrabă, în România partea cea mai mare din valoarea adăugată netă din economie revine forței de muncă, și nu factorului capital, așa cum în mod eronat susțin unii analiști. Această tendință este comună în Uniunea Europeană, iar România nu face excepție. A promova unele măsuri cum ar fi creșterea impozitelor pe venitul din muncă, creșterea nesustenabilă a salariilor și altele asemenea, doar pentru a crește ponderea ce revine forței de muncă din valoarea adăugată netă este o politică profund greșită, care reduce competitivitatea economiei, îndepărtându-ne de obiectivul adoptării monedei euro.

Nota 1:\u0002 Există o corelație între dimensiunea venitul mixt și ponderea remunerării angajaților în valoarea adăugtă netă, corelație pe care trebuie să o avem în minte atunci când interpretăm cifrele care arată proporția în care valoarea adăugată netă se împarte între capital și muncă: în țările în care veniturile mixte sunt relativ mari, compensațiile pentru muncă sunt relativ mici, și invers. De exemplu, în România ponderea venitului mixt este relativ mare (15 la sută din PIB) și, din această cauză, neglijarea acestui venit duce la valori în mod eronat mici referitoare la partea care revine forței de muncă din valoarea adăugată netă (adică la valori eronat mari referitoare la partea care revine capitalului).

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Razvan Stanca este expert principal la Directia de Studii Economice. Opiniile autorilor nu implica pozitia BNR sau o redactiei.