Despre Aleksandr Soljenitin: Atunci cand cuvantul devine dinamita

Aniversăm un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic ca efect al revolutiilor din 1989. Doi ani mai tarziu, in decembrie 1991, URSS inceta să mai existe. Cum scria istoricul Boris Souvarine, prietenul lui Panait Istrati şi autorul unei clasice biografii a lui Stalin apărută în anii 30, cele patru litere din numele oficial al statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Aceste lucruri trebuie rostite apasat, mai ales acum cand ne este dat sa fim martorii unor noi ofensive ale iresponsabilitatii stangiste si cand se poarta, din nou, campanii impotriva “renegatilor social-democrati”, spre a nu mai vorbi de demonizarea capitalismului liberal. Graţie lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (11 decembrie 1918-3 august 2008), cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984″ de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic.

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţenesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Leonid Brejnev, Mihail Suslov şi Iuri Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adaugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală masură un titan al literaturii ruse şi mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Șolohov, scriitor candva de mare talent devenit apologet al stalinismului, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cărţile sale, între care “Primul cerc”, “Pavilionul canceroşilor”, “Roata roşie” (romanul monumental despre război şi revoluţie), “Viţelul şi stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale.

Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Nikolai Berdiaiev ori Lev Șestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi sa trăiască în adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale — profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul inoxidabil pentru cinste şi justiţie morală.

Trebuie amintit momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, revista “Novii Mir” condusa de Aleksandr Tvardovski a publicat nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cândva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atât de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro