Despre frontierele dreptului la liberă exprimare și fotbalul elen: între notorietate și dreptul la reputație
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, printr-o vastă și constantă jurisprudență, care este raportul dintre articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care protejează dreptul la viață privată, pe de o parte, și articolul 10 al aceleiași Convenții, care privește dreptul la liberă exprimare, pe de altă parte. O decizie recentă a Curții, pronunțată în cauza Thomadis contra Greciei, readuce în prim-plan această problemă și, totodată, o analizează dintr-un punct de vedere mai puțin dezbătut anterior.
În cadrul unei emisiuni din 2012, reclamantul, de profesie jurnalist, a abordat subiectul unui dosar penal care privea o serie de acționari din domeniul fotbalului profesionist, acuzați că ar fi trucat meciuri. În acest context, a fost prezentată inclusiv o declarație de martor datând din 2010, deja cunoscută publicului. Instanțele elene au statuat că a avut loc o defăimare a unuia dintre acționari, care a fost insultat pe parcursul emisiunii și care, în plus, era vizat de declarația de martor difuzată.
Se remarcă, în acest context, două probleme: în primul rând, declarația de martor difuzată fusese deja divulgată publicului și, deci, nu mai reprezenta o noutate. În al doilea rând, spre deosebire de multe alte cauze celebre (Von Hannover c. Germaniei, Tüzünataç c. Turciei etc.), nu numai că persoana vizată de materialul prezentat este publică (lucru care se întâmplase și în spețele menționate), dar subiectul abordat ținea nu de viața sa privată, ci de cea profesională.
Încă și mai interesant este că, în cele mai multe țări de pe Glob, fotbalul este sportul care se plasează pe primul loc ca popularitate. Conform statisticilor, nici Grecia nu face excepție – estimativ, Superliga Greciei atrage, anual, în jur de 1,5 milioane de fani. Tocmai din acest motiv, în procedura desfășurată la CEDO, nu au existat îndoieli cu privire la interesul public pentru subiectul dezbătut. De altfel, definiția chestiunilor de interes public a fost stabilită prin multe alte decizii (inclusiv Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy c. Finlandei, citată în cauza Thomadis): în principiu, ele sunt probleme suficient de relevante pentru populație încât aceasta să se poată interesa de ele în mod legitim.
Pe de o parte, Curtea a arătat că, în ciuda unui evident interes public, modul de prezentare a informațiilor face ca emisiunea să fi fost, totuși, defăimătoare. Similar cu decizia din cauza Țuluș c. României, nici aici scopul principal nu părea să fie diseminarea unor informații relevante pentru publicul larg, ci, dimpotrivă, o atingere adusă reputației persoanei vizate. Prin contrast, în cauza Ottan c. Franței, Curtea a reținut că afirmațiile făcute de reclamant nu au trădat vreo animozitate față de niciun membru al juriului la care se făcea referire. Rezultă că mobilul care stă la baza publicării unor informații poate fi, la rândul său, relevant în analiza CEDO.
Pe de altă parte, a fost luată în considerare și influența pe care acțiunile reclamantului au avut-o asupra unei proceduri penale aflate în curs. Nu este prima dată când Curtea arată că protecția acordată unor informații poate fi menținută chiar și în cazul în care acestea (sau, ca în speța de față, fragmente din ele) au mai fost anterior difuzate.
Decisiv în analiza efectuată de CEDO a fost faptul că declarația de martor difuzată se afla, totuși, sub secretul aferent unei proceduri penale. Ca o paralelă, în cauza Brisc c. României, tocmai faptul că reclamantul nu folosise și nu citase decât documente care, la momentul respectiv, nu mai erau confidențiale a dus la concluzia că nu fusese încălcat secretul necesar unei anchete. Comparând cele două decizii, putem trage concluzia că, atâta timp cât o informație ori un document ar trebui să se bucure de o anumită protecție, publicarea sa echivalează cu încălcarea acelei protecții chiar și în situația în care ea mai avusese loc anterior. Deci, din perspectiva Curții, este mai puțin important că „răul s-a produs deja” și primează, mai degrabă, dezideratul ca el să nu continue să se propage.
În același timp, în speța Thomadis c. Greciei, Curtea mai atinge și un alt aspect controversat: influența pe care o discuție publică despre o faptă (potențial) penală ar putea-o avea asupra concluziilor unei anchete. Rezultă din raționamentul expus în decizie că publicul nu ar trebui încurajat să își formeze o opinie prematură privind vinovăția sau nevinovăția unei persoane. Or, persoana lezată din cauza Thomadis a fost, anterior pronunțării deciziei unei instanțe cu privire la vinovăția sa, prezentată ca un personaj periculos, cu o profundă implicare în activități ilegale.
Tocmai această portretizare a dus și la concluzia că a fost lezat dreptul la viață privată al persoanei vizate, în ciuda faptului că era vorba despre activitatea sa în calitate de președinte al unui club de fotbal. Chiar luând în considerare limitele mai largi pe care libertatea de exprimare le primește atunci când este pusă în balanță cu dreptul la viață privată al unei persoane publice, o anumită protecție trebuie, totuși, conferită acestuia din urmă – mai ales în componenta sa privind reputația.
În același timp, Curtea a considerat relevant și modul în care reclamantul și-a organizat și prezentat emisiunea. Nu este prima dată când se arată, în jurisprudența CEDO, că modul în care o informație este prezentată are un impact asupra protecției care i se acordă (în acest sens se îndreaptă, de exemplu, și decizia din cauza Sellami c. Franței).
Aplicarea aceluiași criteriu poate duce, desigur, și la concluzii diferite – așa cum s-a întâmplat, bunăoară, în speța Erla Hynsdóttir c. Islandei. Acolo, însă, era de remarcat tocmai faptul că reclamanta (de asemenea jurnalist) făcuse eforturi pentru a obține un reportaj echilibrat și, tocmai în acest sens, intervievase persoane cu varii puncte de vedere. De altfel, chestiunea imparțialității ține și de etica jurnalistică, o problemă adesea abordată de Curte.
Deci, oricât de mult s-ar putea extinde, după caz, limitele liberei exprimări, ele continuă să existe – și, ca atare, pot fi încălcate, cu consecința unei sancțiuni, astfel cum este ea prevăzută de legea națională.
Odată stabilit faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru a se considera încălcat dreptul la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca și în alte dăți, evită să se substituie instanțelor naționale, acesta fiind un demers pe care nu îl face decât în situații de excepție. Atât timp cât decizia instanței elene, dată conform legislației naționale, nu încalcă nici textul propriu-zis al Convenției, nici criteriile stabilite pe cale jurisprudențială, CEDO nu a văzut vreo rațiune pentru care ar înlocui raționamentul acestei instanțe.
De altfel, această abordare întărește ideea, adesea reiterată, că nu se poate face din Curtea Europeană a Drepturilor Omului un nou grad de jurisdicție prin care să se verifice legalitatea sau temeinicia hotărârilor instanțelor naționale. Rolul Curții este acela de a constata dacă, la nivel național, au fost nesocotite drepturile fundamentale consacrate și garantate de Convenție. În schimb, ea nu legiferează în locul legiuitorului național și, mai mult, nu judecă în locul judecătorului național.
Deși, sub unele aspecte, Curtea și-a menținut și în cauza Thomadis contra Greciei concluziile anterioare (de exemplu, nedorind să se substituie unei instanțe naționale decât în mod cu totul excepțional), nu încape îndoială că aceste concluzii au fost nuanțate sub o formă care ar putea chiar conduce la o reconsiderare a jurisprudenței constante, pronunțate de instanțele din statele-părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Un articol semnat de Alin-Gabriel Oprea, Senior Associate și Maria-Irina Crivăț, Junior Lawyer – STOICA & ASOCIAȚII