Despre Ialta si compromisuri in politica

Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. În fapt, în acel moment, Armata Roșie se afla de-acum în România și Polonia, mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase de-acum represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit, mai exact, că oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară va impune acolo un regim politic care să-i fie favorabil. În Iugoslavia, independent de Ialta, Tito era de-acum la putere, în fapt fără o intervenție sovietică decisivă.

Occidentul era de-acum predispus la concesii, dovadă acordul procentelor, din 1944, dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel, pentru Polonia și Ungaria. Dar e bine să reamintim că pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de “sfere de influență”, acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci satelizări totale, a statelor implicate. Se putea imagina într-o Europă eliberată și o strategie de tipul numit mai târziu “finlandizare”. Dar buna credință vestică se întâlnea cu nemărginitul cinism stalinist. Avem acum o întreagă literatură care explorează metodele utilizate de Stalin și oamenii săi pentru ceea ce au numit “cucerirea puterii”. Să amintesc aici cărțile recente ale unor Robert Gellately și Anne Applebaum.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit “iluzia democrației populare”. Unii poate au crezut în “căile originale spre socialism”, de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic. Toate stenogramele convorbirilor dintre tiranul de la Kremlin și cei care aveau să devină micii Stalini din Europa de Est și Centrală (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mátyás Rákosi, Klement Gottwald, Bołeslaw Bierut) dovedesc că era vorba de o viziune cât se poate de articulată, de un plan sistematic, deci nu de improvizații și răspunsuri grăbite la presupuse “provocări vestice”.

Partidele democratice din Europa de Est au înțeles limitele spațiului de manevră vestic, erau conștiente de superioritatea militară sovietică în regiune. Dacă citim declarațiile unui Iuliu Maniu din acea perioadă, scrierile politice ale unor Mihail Fărcășanu și N. Carandino, vedem că nu era câtuși de puțin un mister ce doresc sovieticii și cum vor acționa agenții lor. Dar, în datele concrete de atunci, prietenii democrației au încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat, adică micile oaze de pluralism.

Ialta a fost ultima conferință la vârf la care au participat cei doi mari din Vest (FDR si Churchill). A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. Pe 6 martie 1945, la București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă condus de “tovarășul de drum” Petru Groza. Teroarea roșie era exercitată de-acum fățiș, cenzura funcționa draconic. Se alcătuiau liste negre. Ziarul “Scînteia” declanșa campaniile urii împotriva partidelor istorice. Nu erau cruțați nici liderii social-democrați care refuzau să îngenuncheze, în primul rând Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Regele Mihai a încercat la rândul său să se opună samavolniciei comuniste, iar acțiunile sale merită respectul nostru.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro