Despre irealizabila fuziune (de Horia Pana)
Subiectul fuziunii dintre PD si PNL, lansat ca o varianta posibila dar neidentificabila temporal inca de la aparitia Aliantei D.A, a suscitat declaratii si comentarii pro sau contra pe parcursul intregului an 2005.
Acestea s-au reactivat anul acesta dupa un moment de racire evidenta a relatiilor dintre cele doua partide, mai ales spre sfarsitul anului trecut.
Adeptii fuziunii din grupurile liberal si democrat, sustin oportunitatea unui asemenea demers prin argumente de genul: partidul rezultat ar reprezenta o constructie politica puternica, o forta care sa polarizeze spectrul politic pe zona centru – dreapta, singura sansa de a castiga alegerile viitoare, o formatiune care sa nu
aminteasca de CDR si suportul a peste 40% dintre votantii actuali ai Aliantei.
Cu toate ca s-au lansat presupuneri privind o posibila fuziune intre PNL si PD inca din 2003, schita de proiect a fost lansata in 2004 de Valeriu Stoica.
Spre deosebire de grupurile pro-fuziune care ar fi dispuse spre o orientare finala populara, liberalii ar fi de acord cu o asemenea constructie politica doar in interiorul familiei politice liberale.
De multe ori considerata un mod oportunist de a intari asa-zisul partid prezidential PD, propunerea de fuziune a PNL cu PD este, la acest moment, un proiect sortit esecului.
In primul rand, PNL este membru al organizatiilor liberale internationale (Tariceanu este pentru a doua oara vicepresedinte al liberalilor europeni) si se doreste in continuare un partid liberal atasat valorilor liberalismului.
Dispozitia PNL spre jocuri la mai multe capete ideologice/doctrinare se apropie de zero, in ciuda unor voci din interiorul partidului, lipsite de o sustinere semnificativa si care voci se pliaza mai mult pe ideea de susces reprezentata de „locomotiva” Basescu, dar si pe intanderea orgoliilor netarmurite.
Saritul peste gard dintr-o familie sau grupare politica in alta nu se vrea parte a strategiei si tacticilor PNL.
Decizia PD de a trece din barca socialista in cea populara, in absenta unor dezbateri autentice asupra principiilor si valorilor curentului pe ale carui valuri a gandit ca trebuie sa navigheze, nu intra in categoria seriozitatii politice asteptate din 1990 incoace.
Doar vointa „presedintilor” Basescu nu este un argument suficient in favoarea acestei seriozitati. De aici si predispozitia membrilor PNL de a accepta o fuziune doar in cadrul familiei politice liberale.
In al doilea rand, nasterea Aliantei D.A. in septembrie 2003, cu cateva luni inaintea alegerilor locale, a avut loc fara o gestatie completa. Cele doua scrutine din 2004 s-au desfasurat pe un fond de animozitati si disensiuni locale vechi, nerezolvate pana la ora fortarii listelor de candidati de la centru.
Reactiile si replicile schimbate intre liderii centrali si/sau locali ai PNL si PD privind diferitele viziuni asupra unor acte si actiuni politce dovedesc fara dubii lipsa de coerenta si convergenta a proiectelor in cadrul Aliantei, nerezolvate pana in ziua de astazi.
In al treilea rand, insasi sintagma de partid prezidential asociata PD, pe fondul unei relatii mai degraba ireconciliabile intre Tariceanu si Basescu, liderul formal al PNL si liderul informal al PD, este provocatoare intr-un sens negativ.
Plecand de la considerente de ordin tehnic specificate in codul de colaborare politica numit Protocol si semnat de liderii celor doua partide la 29 septembrie 2003, reactiile declarative si de proiecte lansate in mass-media de catre diversi reperzentanti ai PD, in special, au condus la contra-reactii din partea liberalilor.
Translatarile de la tonurile imperative la ironii si sarcasme au creat o atmosfera innorata atat in PD cat si in PNL. Cauza relelor a fost identificata in persoana lui Traian Basescu, Presedintele Romaniei, cel care ar fi trebuit sa se tina deoparte in raport cu activitatea interna a partidelor politice.
Principala acuzatie si repros in acelasi timp a fost cea de partid acefal alipita PD, partid dependent pana la saturatie de fostl sau presedinte.
Iesirea la rampa a actualului presedinte PD, Emil Boc, cu acel calendar al fuziunii in sase luni (1 februarie – 15 iulie 2006), pare sa fi luat prin surprindere partnerul liberal, creand un nou motiv de replici ce se doresc clarificatoare, dar care mai mult intaresc suspiciunile privind o ruptura in interiorul aliantei.
In aceasta directie s-au exprimat pareri care au pendulat de la scindarea aliantei, fiecare partid vazandu-si de drum si pana la scindarea PNL in doua grupuri: liberalii traditionali reconfigurand actualul PNL (declaratia lui Ludovic Orban: „PNL se va reinfiinta cu 80% din actualii membir.”), iar grupul pro-fuziune sa se
contopeasca in PD, constituind aripa liberala in cadrul noii formatiuni preconizate.
In plus, prin noua achizitie a PD, indispensabila consiliera Elena Udrea, fosta membra PNL, se incalca flagrant protocolul Aliantei D.A, care specifica limpede ca migratia membrilor intre cele doua partide componente nu este permisa.
Una peste alta, in ciuda diferentelor ideologice, PNL si PD ar fi putut convietui civilizat si optim daca nu ar fi repetat stilul de relationare din interiorul CDR a anului 1991 si pana la aneantizarea acesteia. Ma refer la crizele declansate de tafnele celor care se voiau vioara intai.
Ca in bancul cu masina fabricata la Craiova: 5 matri latime si 1 metru lungime; pentru ca toti sa stea in fata! Problema pe care cele doua partide nu au fost in stare sa o gestioneze se refera, in principal, la ponderea pe care o au in sondajele de opinie: de la un raport de 2 la 1 in favoarea PNL pana la alegeri, functie de care s-au
distribuit locuri eligibile pe listele electorale si portofoliile guvernamentale, astazi inregistram o inversare a lui. Motivul utilizat ca explicatie se refera la impactul generat de prestatia activa a presedintelui – jucator Basescu.
La momentul de maxim atins de PD in perceptia electoratului, mesajele politice, propunerile de proiecte politice au iesit de sub lupa analizei, evaluarii si controlului organismelor interne ale Aliantei, innegrind paginile gazetelor sau colorand ecranele televizoarelor.
Primul violonist al PD, impreuna cu toata orchestra au deschis stagiunea 2005 cu Aria Disonantei, devenita curand hit-ul simpatizantilor neo-populari.
Reactia intrucatva justificata a liderilor PNL a determinat polarizari in interiorul partidului, precum si determinarea de care a dat dovada nucleul liberal dur in blocarea proiectului alegerilor anticipate si in acceptarea oricarei variante fezabile de a pastra un statu-quo.
Tema fuziunii a venit peste aceste tensiuni si reciproce lovituri sub centura ca un chibrit intr-o pulberarie, amorsand discrepantele ideologice si reevaluarea pozitiei de forta pe acest palier a PNL.
Cu toate aceste elemente la dispozitie, ideea fuziunii dintre PNL si PD pare o gluma.
Vechile tensiuni dintre PNL si fostii membri ai FSN, noile tensiuni generate de proiectele prezidentiale asumate instantaneu de catre PD si servite liberalilor la modul imperativ, la care adaugam tensiunile la nivel teritorial intre membrii celor doua partide, tensiuni bazate pe interese, de cele mai multe ori, economico – financiare si abia apoi sau
functie de ele generand animozitati privind ierarhia pe listele electorale conduc la concluzia naturala ca o fuziune, in acest moment este irealizabila.
INTERVIURILE HotNews.ro