Despre Nicolae Ciucă, fără prejudecăți: scriitura ciucaneză e la nivel de copil. Nu e scriitor și nici Rambo. Dar Ciucă e un exponent al noii generații de militari români care s-au rupt de moștenirea sovietică

În general, noul președinte al PNL e prezentat fie în alb, drept „singurul capabil să conducă țara”, fie în negru, drept un politician mediocru, în poziție de drepți. O încercare de a-l vedea cu bune și rele e un exercițiu care ne scoate pe toți din zona de confort. 

Am citit „În slujba țării”, ca să nu fie nevoie să o faci tu. Și nu, chiar nu e cazul să vă pierdeți câteva ore din viață cu o înșiruire de platitudini idilice, pășuniste. 

Asta a adunat Ciucă în scurtele sale „memorii” despre care cred că există o certitudine și două posibilități: sunt atât de prost, plat și clișeistic scrise, încât chiar cred că au fost scrise de mânuța generalului, dacă nu cumva a angajat cel mai prost ghostwriter din lume.

„Bunelul” care nu s-a maturizat

Ciucă, 57 de ani, zis și „Bunelul” de către cele două nepoate, e doar un copil rătăcit într-un trup de general rotofei, în rezervă. E o idee care apare repetitiv, expusă măiestru astfel: „Dacă aș fi fost nemuritor, aș fi spus că, prin mine, vorba poetului, veșnicia s-a născut la sat. Mă mulțumesc doar să spun că ceva din mine nu s-a schimbat, odată cu vremurile și cu străinătățile, copilul care am fost și copilul din mine se zbenguie veseli în curtea noii noastre case din Balotești”.

E doar o mostră de scriitură ciucaneză. Dar nu trebuie să fim foarte răi: nu e ceva total deplasat, ci e pur și simplu nivelul intelectual și scriitoricesc al copilului lăuntric Ciucă, care nu a mai crescut mare, odată cu generalul liberal.

Dacă faci comparația cu generații NATO, te ia cu leșin

Pe unii aflați la un nivel similar al lecturilor, i-ar putea înduioșa. Dacă te gândești, însă, la cărțile sau analizele unor mari generali ai armatelor moderne din NATO, ba chiar și de prin Ucraina, te ia cu leșin.

Copilăria lui „Nicușor” Ciucă se desfășoară în Oltenia, crescut de bunici. „Băiețelul care eram, în vârstă de nici trei ani, aleargă desculț prin via bunicii. Și așa începe povestea vieții mele”. S-a râs mult de asta: că viața lui Ciucă începe la trei ani. E însă doar o altă mostră a teribilei scriituri ciucaneze.

Cronica vieții lui Ciucă e de o platitudine pe care creierul îți patinează ușor. Amintirile din copilărie se învârt în jurul mâncării, băuturii și tradițiilor de la sat. Prima lui amintire e podgoria bunicii. De aici până la zaibăr, „ananas”, „căpșunică”, țuică nu e decât un pas.

Mesaje pentru publicul conservator

Sunt platitudini enorme, învelite artificial cu iscusința unei compuneri școlare, în câteva constante obsesive, care să ia ochii unui public conservator: familia, tradiția, credința, patria.

O scurtă fugă de acasă, care a durat câteva sute de metri, de frică că l-a lăsat bunică-sa singur în casă, este descris drept un episod cu valențe mistice. Prima rană de război a copilului Ciucă a fost pocnitoarea cu carbid, care i-a proiectat o conservă în față și i-a spart arcada.

Nu mă laud, dar până și eu am fugit la vreo 4-5 ani pe fereastră, coborând pe o țeavă de gaze, de la etajul 1 al blocului unde locuiam, ca să-i caut pe ai mei, care se duseseră la coadă, la aprozar. Mi-am spart și capul în lupte cu pietre, în spatele blocului. Probabil că ar trebui să scriu vreun „Cireșarii”, ediția „la bloc”.

Problema cu memoriile lui Ciucă nu e neapărat că sunt banale. Dar omul nu intră în detalii, nu vrea sau nu poate să extragă extraordinarul din ele. 

Discotecă aprobată de Biblie

În schimb, alunecă în panseuri ridicole: „Pe vremea aceea, discotecile nu se deschideau târziu, în noapte, ca azi, încât și cei ca mine, chemați de trâmbița stingerii, aveau timp să se bucure. Cum zice Ecleziastul: Pentru toate există o vreme; și orice lucru de sub cer are timpul lui”.

Până și menționarea discotecii e spălată cu un pic de Biblie. Nimic contondent, nimic ieșit din comun, nimic controversat în trăirile lui Ciucă, omul. Despre perechea vieții sale, doamna Maria Cristina, cu care s-a însurat la 21 de ani, nu aflăm decât cum s-au îndrăgostit prin ochiurile gardului care le despărțea liceele, la Craiova. Au ieșit la o prăji’, apoi au început să-și facă de cap serios: au ieșit și la cafea.

Despre zilele Revoluției din 1989, nu aflăm decât că Ciucă tăia porcul la bunici (din nou, mâncare, tradiție). Și că el și camarazii din batalionul de cercetași de la Craiova „încercam să nu cădem victime ale zvonurilor care mai de care mai alarmiste ale luptei cu teroriști pe care nimeni n-a reușit să-i identifice”.

Ciucă își trece riguros în revistă cariera militară, începută de jos și ajunsă până la vârful Armatei române. Episodul din Irak, de la Nassiriya, se întinde pe vreo patru pagini, dar nu conține vreo urmă de eroism.

***

Totuși, nu e corect să credem că Ciucă e un neica nimeni. O fi avut noroc în viață, o fi fost propulsat în Armată și în politică așa cum i s-a suflat și în pulpana de la Nassiriya. Dar, Ciucă e un militar care a pornit de jos, a trecut prin toate nivelurile de comandă și mai ales prin testele de luptă reale ale marilor teatre de operații ale lumii: de la Angola la Kosovo, de la Afganistan la Irak.

Da, Ciucă nu e Rambo și nici nu pretinde că e

Ciucă e un exponent al noii generații de militari români care s-au rupt de moștenirea sovietică și au pășit către NATO și SUA, nu către Moscova. Nu e singurul. A trăit epopeea ascensiunii României către NATO și nu a făcut-o din fotoliu, de acasă, ci din cazarmă și din teren. 

Că nu a fost un erou? Că nu e Rambo? Că niște oameni se folosesc de imaginea carierei sale de militar și lui poate îi place, poate profită oportunist? Cine-ar fi crezut?

Într-o armată din care zeci de ani au curs tablele și au sărit șuruburile, dar care a fost mereu acolo unde a contat pentru aliații SUA și NATO, Nicolae Ciucă a fost totuși un vârf de reprezentare pe plan extern, la „război”. 

El a măsura României militare

E mult, e puțin, e trist sau ironic? Oare avem vreun general contemporan care a reușit mai multe? Atât s-a putut. Ciucă dă, de fapt, măsura României.

Faptul că a ales să se pensioneze în politică, unde e la fel de îndoielnic ca și în postura de scriitor, iar acum se visează „președinte muncitor” la Cotroceni, e o altă discuție. E o ipostază care, la fel ca și fragmentul din carte dedicat programului său politic, pare scrisă de altcineva.

Andrei Luca Popescu este redactor-șef adjunct la Panorama.ro și autorul newsletterului săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă puteți abona aici.