Despre puterea politicului asupra carierei magistratilor: intre legalitate si abuz. Studiu de caz: revocarea Codrutei Kovesi de catre Tudorel Toader

1. În democrație, guvernarea poporului se asigură de însuși poporul. Pentru a pune în aplicare acest principiu, poporul trebuie să își desemneze reprezentanți. Acești reprezentanți nu pot deține însă toată puterea de a decide cu privire la cei guvernați, căci mai devreme sau mai târziu ar abuza de ea. Ca urmare, puterea trebuie fragmentată. Astfel s-au stabilit organe legislative (Parlamentul – care adoptă legi), executive (Guvernul și Președintele țării – care pun în executare legile) și judiciare (Justiția – care sancționează încălcarea legilor). Aceste puteri publice sunt separate: o autoritate nu are voie să se amestece în atribuțiile celeilalte puteri.

2. Dar, pe când primele instituții enunțate mai sus sunt doar puteri, Justiția este în același timp și putere, și contra-putere: astfel, doar membrii puterilor politice pot fi trași la răspundere de membrii puterii judiciare, nu însă și invers. Ca urmare, cine ar dori să influențeze mersul dosarelor (evident, e vorba de cele penale) are trei soluții: fie ar inventa imunități pentru a împiedica anchetele judiciare, fie ar elimina legea care duce la sancționare, fie ar controla cariera magistraților. În această din urmă situație, fiindu-le frică de a fi mutați, sancționați sau dați afară oricând și în mod arbitrar magistrații ar evita să se pună rău cu puterea. Așa că Justiția nu ar mai ancheta și sancționa oameni politici.

3. Controlul asupra mersului cauzelor penale se poate obține, deci, influențând procurorii (pentru a porni dosare) sau influențând judecătorii (pentru a nu da hotărâri de condamnare). Judecătorii sunt independenți în mod absolut, față de orice autoritate, organism sau persoană; ei se supun doar legii. Dar, cum ei pot fi anchetați disciplinar de Inspecția Judiciară (dacă comit o abatere disciplinară) și anchetați penal de către procurori (dacă comit vreo infracțiune), rezultă că dacă politicul i-ar controla pe inspectori și/sau pe procurori, atunci ar putea interveni indirect în activitatea judecătorilor – este ceea ce a vrut ministrul Toader prin reforma din 23 august 2017. Or, prin reforma justiției din 2004-2005 inspectorii au fost deja scoși de sub autoritatea ministrului justiției și puși sub autoritatea CSM, iar CSM este independent. Deci nu există un pericol de a afecta negativ activitatea magistraților. Mai rămân în discuție procurorii: cine să îi controleaze ca să le poată influența, astfel, dosarele?

4. Constituția României spune că procurorii sunt controlați de șeful lor. Legea arată că acest control înseamnă verificarea legalității și temeiniciei actelor lor, care trebuie făcut însă doar în scris și motivat. Ca să împiedice un eventual abuz al unui procuror șef, actul său poate fi verificat de un judecător, iar conduita acelui procuror poate fi reclamată la CSM. Deci, aici nu sunt probleme, însă cu o condiție: procurorii șefi să nu fie dependenți politic. Pentru că un procuror șef controlat politic poate influența mersul unui dosar penal al procurorului din subordine.

5. Tot Constituția spune că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției. Legea clarifică ce înseamnă asta: ministrul propune numirea și revocarea șefilor de la Parchetul General, DNA și DIICOT; pe când toți ceilalți șefi sunt numiți prin concurs de către CSM. Fiind un om politic și având în vedere dorința clasei politice redată mai sus, rezultă că ministrul justiției devine exponentul clasei politice în dorința sa de a controla activitatea justiției. Pentru a împiedica un abuz al ministrului în procedura de numire și de revocare a înalților procurori, legea spune că decizia finală aparține Președintelui României, care are nevoie de un aviz consultativ al CSM.

6. În ce privește procedura de numire, nu există criterii pe care ministrul să le folosească atunci când formulează propunerea adresată Președintelui țăii. Astfel că el poate alege orice procuror ce întrunește condițiile minime prevăzute de lege și să îl propună șef al uneia dintre structurile menționate. Tocmai de aceea, ministrul justiției joacă un rol central în procedura de numire, aspect afirmat de CCR la pct. 165 din recenta decizie nr. 45/2018, care spune că președintele statului poate refuza numai o dată această propunere.

7. Însă în cees ce privește procedura de revocare a înalților procurori, lucrurile stau altfel. Este vorba de cineva care ocupă deja funcția de șef al procurorilor, aflat în desfășurarea atribuțiilor. Ca urmare, orice intruziune a politicului în cariera sa este interzisă. Dacă procurorul șef ar ști că el poate fi schimbat oricând se supără un politician, deciziile pe care le-ar lua atât ca procuror, cât și ca șef al altor procurori ar fi tocmai pentru a-și proteja cariera și a nu deranja clasa politică care acționează prin ministrul justiției. Așadar, în legătură cu un șef, problema reală de control a carierei sale nu este atât modul în care este pus în funcție, ci modul în care este dat jos din funcție: procurorul se va supune nu celui care îl numește, ci celui care îl poate schimba. Tocmai de aceea, pentru a nu permite ministrului să intervină în mod arbitrariu, subiectiv și intempestiv în cariera în procedura de revocare legea spune că motivele pentru a da jos un înalt procuror pot fi doar trei: când nu mai îndeplinește condițiile de la numire, când a fost sancționat disciplinar de CSM sau când este un prost manager.

8. Așadar, în procedura de revocare a înalților procurori avem implicați aceiași trei actori de la numire. Dar, dintre aceștia, doar CSM deține dosarul profesional al înaltului procuror și doar acesta poate face verificări cu privire la cariera sa. Rezultă că în procedura de revocare decizia finală trebuie să se sprijine pe avizul CSM, menit să constate dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile legale de revocare. Cu alte cuvinte, situația e diferită decât cea de la numire: la numire, ministrul poate pune orice procuror în funția de înalt procuror, pe când la revocare ministrul poate da jos acel înalt procuror doar într-una din cele trei situații enunțate mai sus. Asta pare că spune și ultimul raport GRECO: „recomandă ca procesul de (…) revocare a înalților procurori să fie transparent și bazat pe criterii obiective, iar CSM să aibă un rol mai important în această procedură”.

9. Președintele României este cel care ia decizia atât pentru numirea, cât și pentru revocarea unui înalt procuror. Decizia sa nu poate fi una formală. Că este așa o spune CCR la pct. III.3 lit. g) din mai vechea decizie nr. 375/2005: „Dacă Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor (…) pentru numirea (…) procurorilor în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură, dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă”.

10. Ministrul actual al justiției a propus revocarea procurorului-șef al DNA, CSM a dat aviz negativ, Președintele țării a respins propunerea. Ministrul a anunțat că va contesta la CCR actul Președintelui – se pare că el susține că atunci când ministrul propune revocarea unui procuror-șef, avizul CSM trebuie ignorat și Președintele țării este obligat să dispună revocarea. Sunt două posibilități:

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro