Despre “Theodoros”

Când am văzut prima dată, în 1990, “Levantul” lui Cărtărescu ( îl adusese un coleg de la ceea ce se numea Redacția ING, în Politehnică) a fost o lovitură fulgerătoare. Deși cititor destul de împătimit nu urmărisem foarte îndeaproape generația optzeciștilor, pe de o parte și pentru că era dificil; publicau rar, din cauza situației presei din comunism, în tiraje minuscule sau câte o poezie strecurată prin tonele de maculatură ale presei de partid și de stat. Trebuia să ai “informații din interior”, să frecventezi vreun cenaclu sau să ai altfel de contacte ca să știi unde să îi cauți (pentru că sistemul avea breșele lui de care un tânăr autor știa să profite… dar și cititorul trebuia să știe unde să îl caute)

Dar Levantul…..

S-ar putea să fi făcut cadou măcar 10 exemplare în perioada respectivă.

Una din ideile clare ale epocii respective era că vremurile epopeii au apus pentru totdeauna. Cum literatura română avea o singură epopee demnă de acest nume, Țiganiada, și aceea eroi-comică, iar încercările pașoptiștilor eșuaseră lamentabil, situația va rămâne pentru totdeauna așa. Trăiam vremuri de realism (socialist sau nu), în care marile entuziasme nu mai erau posibile.

Dar Cărtărescu ne “păcălise” pe toți. Plasând acțiunea în acei ani ai revoluțiilor, folosind inclusiv limba și ideile acelei epoci, ne teleportase în acea vreme, da, acea vreme în care se scriau epopei. Ironia fină prin care reușea să păstreze totuși distanța, pentru a nu cădea în patetic (folosesc cuvântul în sensul românesc, nu în cel americănesc) și naiv, parafrazele, inserturile tipic postmoderniste realizau un echilibru fin și extraordinar între conceptul romantic al lucrării și caracterul contemporan al conținutului. O capodoperă, fără doar și poate.

Levantul era dovada că se poate, totuși, scrie o epopee la sfârșit de secol 20 însă pe drumul ei nu se putea merge: nu puteai să mai scrii o a doua epopee folosind același “tertip”. Pentru că ar fi părut ceea ce ar fi și fost: o imitație.

Doar dacă….

Am terminat de vreo două săptămâni “Theodoros” și mi-am lăsat un răgaz (niciodată suficient) pentru a digera acest roman, care cumva încheie ciclul deschis de “Levantul”. Pentru că, într-un anume fel, despre asta vorbim, de un fel de geamăn complementar al epopeii de care vorbeam, o temă, a gemenilor, dealtfel, atât de dragă autorului.

Theodoros e un roman și se poate citi ca un roman cu mai multe planuri convergente, însă e, în felul său, tot o epopee.

Personajul lui e de fapt un Don Quijote, hrănit însă nu cu romanele cavalerești ale evului mediu occidental ci, pentru că suntem la porțile Orientului, cu Alixăndria și celelalte cărți populare, cu învățăturile popești (fără să ajungă la rafinamente teologice) și rudimente ale filozofiei romantice despre “destin”. Deși câtă vreme citești romanul nu îți pui nici un moment problema plauzibilității, am putea zice că Teodoros se dezvoltă într-un mediu intelectual cât se poate de credibil raportat la epocă; nimic nu e în plus sau în minus.

Avem în roman de toate, material din care ai putea dezvolta câteva zeci de povești, întâmplări bizare, povești cu haiduci și pirați, călugări și mânăstiri, regina Victoria și politica ei. Nimic nu e incredibil, ba, dimpotrivă, materialul e precis documentat, până la acribie (am verificat câteva din informații cu Wikipedia, doar ca să fiu sigur) dar peste avalanșa de fapte se suprapune imaginea eroului în căutarea destinului.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro