​Dezbracat in pijama – despre autobiografia lui Klaus Iohannis, Pas cu pas

Autobiografia lui Klaus Iohannis „Pas cu Pas” e plina de surprize. Daca inainte de a fi fost ales presedinte al Romaniei cartea o gaseai fara probleme la librarii, dupa 16 noiembrie cam peste tot stocul era epuizat. Toata lumea voia sa stie mai bine ce e cu acest nou presedinte, care n-a stat in luminile rampei politice de la Bucuresti decat ocazional. Normal, caci viata si cariera sa publica de pana acum au fost legate ombilical de Sibiu. A doua surpriza e ca barbatul inalt de aproape doi metri cultiva un low-profile. Iar a treia, ca nimic aventuros, dezonorant sau realmente tulburator nu i s-a intamplat lui Iohannis in cei 55 de ani de viata, nici familial, nici profesional si nici ca persoana publica. Cel putin asa scrie la carte.

Si totusi, pana la un moment dat, el era un fumator inrait, ceea ce nu e total rupt de stres. Cata discretie si cata disimulare se afla in dosul acestor marturisiri?

Eu cred ca amandoua in egala masura, caci numai asa se construieste acea corectitudine politica necesara unui prezidentiabil, cum era Iohannis cand a scris cartea. El si-a lansat-o intai la inceputul campaniei electorale, coroborata cu un tur „verde” pe bicicleta, as spune in stil politicianist nemtesc. Dar si in stilul lui propriu, lipsit de ostentatie, care l-a diferentiat de stilul pompos, apoteotic incununat prin cuvantarea aniversara pe o arena nationala, in fata a zeci de mii de ortaci de partid, prin care a intrat in competitia prezidentiala contracandidatul sau principal, Victor Ponta.

N-am putut citi inceputul cartii cu obiectivitate suta la suta. Cand Iohannis vorbeste despre Sibiu, orasul parintilor mei si a rudelor celor mai apropiate, orasul unde am mers la bunici si am fost chiar la scoala un scurt timp, orasul pe care l-am revazut, decenii mai tarziu, intr-un tur de presa pe cand isi etala maruntaiele antice de sub pavajul care trebuia inlocuit, caci Sibiul fusese desemnat Capitala Culturala Europeana 2007 si trebuia schimbat la fata, fac si eu cum face orice cititor de carte. Intai ma identific, iar doar apoi incerc sa ma obiectivez.

Sibiul e un axis mundi pentru sasul Klaus Werner Iohannis. A copilarit in acest „oras in care ordinea a reprezentat o ordine nescrisa”. Un oras „infloritor si puternic”, cu valori pe care el le-a pretuit: „buna-credinta, disciplina, bucuria de a duce un lucru pana la capat, armonia din jur”. Sibiul a fost intr-adevar, in anii copilariei lui Iohannis (si ai mei, caci suntem nascuti in aceeasi luna din acelasi an) un oras foarte „nemtesc”, cu zeci de mii de etnici germani care alaturi de alte minoritati, dar poate mai puternic, si-au lasat amprenta pe stilul si personalitatea acestui oras.

Despre copilaria sa sibiana, Iohannis scrie deloc patetic: „normala”, „relatie foarte buna” cu familia (parinti, bunici, sora Krista), familie care era „obisnuita” si lipsita de „conflicte sau cu mari probleme”. Din copilarie ii dateaza o trasatura comportamentala care l-a definit permanent: „In cazul meu, nu a lipsit niciodata organizarea, de atunci si pana acum”. „Acum sunt un fanatic al organizarii”, spune Iohannis, adaugand cu mandrie nedisimulata: „Cred ca sunt un pic perfectionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adapteaza, fiecare cum poate, la aceasta exigenta”.

Organizarea se numara printre asa-zisele „virtuti germane”. E plicticoasa, lipsa de spontaneitate si creativitate – lucruri care semnalizeaza un mic haos distractiv si poate mobilizator, intr-o ordine prestabilita? E prea coercitiva planificarea pe timp scurt si lung a actiunii, intr-o Romanie in care surpriza, imprevizibilul sunt la ordinea zilei si coloreaza un diurn tern, saracacios si lipsit de o reala calitate a vietii? Romanii care au votat pentru Iohannis se pare ca au optat si pentru aceasta virtute atribuita preponderent germanilor, caci probabil ca s-au saturat de circul politic neaos si conjunctural.

Iohannis repara lucruri prin casa si e un elev silitor, fara a fi, cum insusi o spune, „tocilar”. Nici „de chiulit n-am chiulit in timpul liceului, nu m-a interesat”, adauga el, referindu-se la perioada de studii la liceul german Bruckenthal. „Am citit tot ce am prins: mii de carti. Am fost un cititor inrait, un devorator de carte. Si totusi, nu as putea sa spun despre una anume ca mi-a schimbat traseul in viata”, adauga autorul volumului Pas cu Pas ( editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti 2014, 216 pag.).

Interesanta afirmatie, daca ne gandim ca fiecare lectura atenta ne schimba un pic gandirea, sau macar perspectiva asupra unor lucruri, caci altfel de ce am mai citi?

Cu Universitatea la Cluj (facultatea de Fizica) si armata „la transmisiuni” la Timisoara, tanarul Klaus Iohannis incheie parcursul oricarui tanar diligent nascut in anii `50 ai regimului comunist. Despre stagiul militar obligatoriu si invataturile lui, el isi aminteste doar ca „incepi sa cosi singur un nasture, sa-ti cosi o camasa. Sunt singurele lucruri pe care le-am invatat in cazarma”. „A insemnat o totala pierdere de vreme, totul era aberant. Eu pot sa accept foarte usor disciplina daca inteleg sensul din spatele ei. Insa disciplina aceea era un nonsens total.”

In acelasi context aberant plaseaza Iohannis sistemul comunist. „Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urat, nu i-am putut suferi. Atat. Erau lucruri banale”, spune el. „Eu am fost, dupa cum am mai spus deja, un anticomunist in privat. Am fost impotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toata familia mea. […] Sunt un anticomunist convins si cred ca Ceausescu a fost unul dintre cei mai toxici romani”.

Autorul mentioneaza lipsa libertatii de expresie, discriminarea confesionala, interdictia de a calatori pentru cei nealiniati sistemului politic, vorbeste cu patos (in sfarsit!) despre penuria alimentara din ultimii ani ai comunismului, „uitarea martirilor”, „calcarea in picioare a simbolurilor nationale, falsificarea istoriei”. Se simte un repros si un auto-repros, ca despre trecutul comunist „retinem doar lucrurile bune, ca intr-un <> al memoriei”.

Profesor de fizica si inspector scolar va fi Iohannis. Carmen, sotia lui, e profesoara de engleza. Dascalia marcheaza interesul constant pentru educatie al viitorului primar sibian. „Ucenicia intr-ale politicii” si-o face incepand cu Forumul Democrat al Germanilor din Romania (FGDR). Ca si candidat al acestuia, desi FGDR nu e formatiune politica, Iohannis e ales si mereu reales, din anul 2000 incoace, cu tot mai multa adeziune publica, primar de Sibiu. Intrarea in „politica mare”, la liberali, si-o face 13 ani mai tarziu.

Insa in toti acesti ani se face treaba la Sibiu, care straluceste in Capitala Culturala Europeana, in 2007. Iar Iohannis devine cunoscut mai-marilor Europei, cu precadere celor germani. „Statutul meu ca primar de etnie germana cu o sustinere atat de mare intr-un oras constituie o exceptie in Europa”, precizeaza Iohannis, mentionand ca „etnicii germani au ajuns de multe ori in pozitii foarte importante, cum e un fost ministru de externe si presedinte interimar al Cehiei”. Cu toate afinitatile sale germane (in contextul carora trebuie mentionat ca toata familia sa – parinti, sora – s-a repatriat in anii 90 in Germania), Iohannis scrie ca „Germania nu se amesteca in politica de la noi, nici macar cu sfaturi.”

Daca primele 40 de pagini ale cartii sunt consacrate omului Iohannis, capitolele II-V detaliaza pe 160 de pagini parcursul sau public si politic, care a culmint cu candidatura la presedentia Romaniei – la momentul aparitiei cartii. Central este „proiectul Sibiu”, un model de dezvoltare durabila a unei zone, pe care Iohannis si-l doreste aplicabil intregii tari. „Dreapta solidara”, „prosperitate si respect pentru lege”, in care „economia liberala” ar fi „un garant al prosperitatii”, sunt puncte din viziunea lui Iohannis despre o Romanie a viitorului condusa de el, ca presedinte de stat. „Un presedinte mediator si echilibrat”, care sa induca „un nou model de conduita publica”.

Toate marile teme carora trebuie sa le raspunda un candidat la presedentie, de la depolitizarea institutiilor, pana la descentralizare si regionalizare, securitatea energetica si politica externa (pentru a mentiona doar cateva dintre acestea) sunt detaliate in carte, concretizand viziunea lui Klaus Iohannis despre ceea ce el numeste „Romania lucrului bine facut”. E o viziune cu picioarele pe pamant, in care lucrurile par simple, asa cum Klaus Iohannis si-a conceput si scris si cartea: intr-un limbaj firesc si nesofisticat, foarte putin „de lemn”. Un limbaj care nu „agita spiritele” dar nici nu le inaripeaza neaparat.

Iti trebuie rabdare si oarecare ingaduinta de stil sa citesti „Pas cu pas”. La capatul lecturii ramai cu impresia a ceva nespus, ca si cum autorul s-ar fi „dezbracat in pijama”. Insa chiar merita, caci autorul ei tocmai a devenit Presedinte de stat.