Dilema lui Basescu (de Cristian Ghinea)

Presedintele a promis sa redea increderea romanilor in institutii. Dar cum poti sa faci asta cind toata lumea asteapta sa intervii personal in diverse situatii, peste capul si autoritatea institutiilor, te someaza sa o faci, se supara daca nu intervii si te lauda cind o faci?

Cea mai importanta misiune a mandatului lui Traian Basescu este reconstructia statului. Este o sarcina autoasumata, caci Presedintele a repetat obsesiv in campania electorala o tema deloc atractiva si spectaculoasa: functionarea institutiilor. A fost un caz rar in care un candidat spectaculos in sine abordeaza sistematic o tema plicticoasa.

Constructia institutionala este si o sarcina ingrata pentru un om politic. Nu se pot taia panglici, nu face stiri spectaculoase si, culmea, nici macar nu are efecte imediate. Istoria ar putea confirma ca numai asa, prin institutii, se poate dezvolta o democratie, mai ales in contextul lipsei acute de spirit civic de care sufera Romania. Dar cui ii pasa de istorie?

E drept ca, atunci cind s-a proclamat Presedinte-jucator, Basescu a incurajat ideea ca va interveni cind oamenii simt ca sistemul nu merge. A incurajat, constient sau nu, asteptari de tipul Cuza-Voda, cu Domnul care indreapta greselile, nedreptatile sau abuzurile sistemului. Trebuie sa precizez ca nu intru in corul celor care vad pericolul instaurarii unei dictaturi basesciene.

Dincolo de greselile pe care le-a facut, Basescu nu a dat nici un semn ca ar dori sa iasa din cadrul democratic si, oricum, indiferent de ce ar dori el, e impiedicat de doi factori majori: a) baza sa de putere e limitata, mult mai limitata decit a fost cea a lui Adrian Nastase pina in 2004 sau a lui Ion Iliescu pina in 1996; b) Romania a intrat pe o traiectorie in care o tentativa de restringere

a democratiei ar aduce pierderi imediate pe care nici un virtual dictator nu si le-ar permite (cu alte cuvinte, avem mult mai multe de cistigat orbitind prin curtea democratiilor europene decit facind experimente pe la usa, indiferent de cit de popular ar fi experimentatorul).

Precizarea fiind facuta si plasind analiza intr-un context democratic, putem observa cum combinatia dintre un Presedinte-jucator si un sistem gripat duce la tot mai multe interventii personale, intempestive si spectaculoase, care poate intaresc si mai mult popularitatea lui Basescu, dar fragilizeaza tocmai sistemul institutional.

A iesit din spital pentru a-i urechea pe ministri pentru modul in care au tratat al doilea val al gripei aviare. Mai rar asa unanimitate prin ziare in a saluta un gest al unui om politic. Chiar si cei care pling ipocrit pe umerii Constitutiei de cite ori zice Basescu cite ceva au fost de acord acum ca Presedintele a spus lucrurilor pe nume.

Ba chiar, impresia generala e ca reactia autoritatilor a fost imediat mai buna, desi nu e clar in ce fel. Dinpotriva, prin initiative heirupiste de gen „sa-mi aflati cauza in 24 de ore” situatia poate fi inrautatita. Dar aici intervine diferenta intre realitate si imagine, iar Presedintele e maestru in imagine.

Interventia sa a dat impresia ca cineva se ocupa, ca cineva poate controla situatia, cind parea ca scapa de sub control.

Acesta e doar ultimul exemplu. Recursul la Basescu incepe sa devina o practica. Grevistii de la Garda Financiara cer interventia Presedintelui. Tot Presedintele a intervenit sa rezolve criza de la CNSAS. Daca ne amintim faptul ca el personal si partidul sau creasera respectiva criza, e remarcabil ca tot el a iesit ca „omul-cu-solutia” pina si din respectiva tarasenie.

In scandalul catedralei catolice versus inca-o-hidosenie-din-beton-si-sticla, primarul Videanu a tinut constant partea hidoseniei.

Raspunsul sau stereotip a fost ca totul e legal, raspuns care apare tot mai frecvent la primarul-general cind nu are de fapt ce sa spuna: nu poti justifica ridicarea unui chibrit urias linga o catedrala prin simplul fapt ca ai fost destul de stupid sa ii dai autorizatie. Ba chiar, la un moment dat, Videanu ajunsese sa il ameninte voalat pe arhiepiscopul catolic ca il paste puscaria pentru santaj.

Apoi, Presedintele Basescu a spus ca trebuie sa se gaseasca o solutie. Practic, asta insemna ca Presedintele intervine de partea celor care protestau, pentru ca si constructorul si primarul aveau deja solutia. Ca prin farmec, apare si Videanu la televiziune spunind ca se cauta o solutie pentru plasarea chibritului in alta parte. A spus-o cu un aer natural si zimbitor, de parca fusese ideea sa.

Marturisesc ca am fost usurat cind am auzit de interventia Presedintelui in problema catedralei catolice. Cum probabil au fost multi altii. Dar recursul permanent la Basescu nu este o solutie. Nu putem astepta mereu cu speranta ca omul de la Cotroceni va gindi la fel ca noi si se va face dreptate. Sau o putem face, dar pe riscul nostru.

De pilda, atunci cind a intervenit pentru a detensiona situatia dintre ministrul Justitiei si Consiliul Superior al Magistraturii, a luat mai degraba partea CSM. Care CSM apare acum in raportul de tara ca frinarul reformei.

In toate aceste cazuri, se exercita o combinatie intre forta institutionala a pozitiei de Presedinte si forta personalitatii politice a lui Basescu, de departe cel mai popular oficial al momentului. In toate aceste cazuri, Presedintele nu a intervenit din proprie initiativa, ci la cererea unei parti a presei sau a celor implicati.

In toate aceste cazuri, interventia a fost salutata de majoritatea comentatorilor. Si in toate aceste cazuri, a fost vorba de recursul la Basescu ca modalitate extraordinara de a depasi blocajele sau deficientele institutionale. Ceea ce ne intoarce la dilema lui Basescu: cum poti construi institutii cind galeria iti cere sa le dai suturi?