Doctrina Trump peste granițe: taxe vamale, forță militară și capricii personale. Anul în care liderul SUA a bulversat alianțele și regulile politicii externe

Primul an al celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump a fost intens. Președintele SUA a lansat acțiuni brutale economice și militare, și-a alienat vechii aliați europeni și a definit mai clar doctrina „America First”, stabilind că aceasta pune accentul pe sferele de influență, nu pe alianțele și instituțiile internaționale care au guvernat lumea după al Doilea Război Mondial, scriu Reuters, revista Times și New York Times.

În primul mandat, politica externă dorită de Donald Trump a fost limitată de lipsa de pregătire, evident necesară pentru punerea în aplicare a unei viziuni radical diferite a leadershipului global american, dar și de establishmentul care a preferat o direcție mai convențională.

Lucrurile s-au schimbat odată cu al doilea mandat, când alături de Trump au venit oameni cu viziuni mai apropiate de a sa și mai dispuși să îi urmeze directivele, de la JD Vance la Stephen Miller sau Marco Rubio.

După un an de mandat, rezultatele sunt vizibile. 2025 a adus o înrăutățire dramatică a relațiilor SUA cu aliații europeni și relații mai prietenești cu liderii autoritari, de la Vladimir Putin din Rusia la Mohammed bin Salman din Arabia Saudită.

Trump a acționat unilateral, bombardând instalațiile nucleare ale Iranului, a încercat să folosească taxele vamale ca pârghie în rivalitatea Americii cu China – fără un succes major – și a stimulat negocierile pentru a pune capăt conflictelor din Gaza și Ucraina – deși drumul spre pace în aceste regiuni rămâne incert.

Cea mai frapantă manifestare a politicii externe a lui Trump a fost vizibilă în emisfera vestică, unde oficialii administrației au clarificat – inclusiv prin postere sumbre distribuite pe rețelele sociale – că Doctrina Monroe 2.0 adoptată de președinte include justificarea utilizării forței în regiune pentru a asigura interesele SUA.

În primele săptămâni de la întoarcerea sa, Trump a amenințat că va prelua Canalul Panama și a vorbit repetat despre preluarea Canadei. Era doar începutul.

Campania militară din Caraibe, care a început cu atacurile asupra navelor suspectate de trafic de droguri și s-a încheiat cu capturarea lui Nicolas Maduro și ceea ce Trump spune că ar dori subordonarea guvernului venezuelean, a zguduit lumea.

Iar lucrurile merg mai departe. Trump a reluat agresiv în 2026 revendicările privind Venezuela, alienând vechii aliați ai SUA și generând semne serioase de întrebare cu privire la reziliența parteneriatului transatlantic și a NATO.

O politică brutală

Chiar înainte de începerea celui de-al doilea mandat prezidențial, Trump a lansat brusc ideea de a prelua Canalul Panama, la un sfert de secol de când Statele Unite cedaseră oficial calea navigabilă care leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific.

Trump a zguduit o relație aparent stabilă, acuzând Panama că percepe taxe excesive navelor americane pentru trecere și că permite în mod imprudent Chinei să exercite o influență prea mare asupra operațiunilor canalului.

A fost un semnal al felului în care se va derula relația SUA cu restul lumii.

La câteva zile după învestire, strategii militari au început să lucreze la opțiuni pentru preluarea militară a canalului, potrivit unui fost oficial al administrației Trump. În cele din urmă, nu a fost necesară nicio operațiune militară. Președintele Panama, José Raúl Mulino, a acceptat o serie de concesii, inclusiv reexaminarea investițiilor chineze în țară.

Aproape un an mai târziu, după luni de presiuni asupra regimului lui Nicolás Maduro, Trump a autorizat la începutul lunii ianuarie a lui 2026 o operațiune militară pentru capturarea liderului de la Caracas, o mișcare pe care Trump a prezentat-o atât ca o lovitură împotriva traficului de droguri, cât și ca o încercare de a pune mâna pe imensele rezerve de petrol ale Venezuelei.

A fost cea mai importantă utilizare a puterii militare americane în emisfera vestică din ultimele decenii și o demonstrație a disponibilității lui Trump de a acționa unilateral, fără efortul de construire a unei coaliții care a definit odată intervenția americană în străinătate.

De altfel, politica externă a lui Trump în primul său an la Casa Albă a fost caracterizată de o brutalitate uimitoare.

În succesiune rapidă, el a bombardat militanții din Yemen și instalațiile nucleare iraniene, a facilitat un armistițiu fragil în Gaza – deși numai după ce fâșia a fost devastată de bombardamentele Israelului, a forțat liderii europeni să-și mărească cheltuielile pentru apărare, a obținut angajamente comerciale și strategice din partea Chinei, a cerut Danemarcei să cedeze Groenlanda și a amenințat cu taxe vamale aproape toți partenerii comerciali importanți ai SUA.

De asemenea, al a pus la bătaie miliarde de dolari pentru a salva mandatul președintelui argentinian Javier Milei, a eliberat un fost președinte din Honduras condamnat pentru trafic de droguri și a aprobat atacuri care au ucis peste 95 de persoane aflate pe navele suspectate de trafic de droguri în Caraibe.

Doctrina Trump

Analiștii au explicat că aceasta este ce mai pură formă de manifestare a doctrinei Trump, care folosește puterea americană ca pârghie după bunul plac, supusă schimbărilor în funcție de capriciile sale, concentrată nu în instituții, ci în persoana președintelui.

Modul de acțiune al lui Trump a transformat politica externă a SUA într-un act solo, lăsând deoparte establishmentul politicii externe.

Mai mulți diplomați de carieră și congresmeni care au vorbit cu revista Time descriu un cerc de influență din ce în ce mai restrâns în jurul Biroului Oval, cu consilieri selectați mai degrabă pentru loialitata lor decât pentru expertiză.

Rezultatele au destabilizat lumea de obicei calmă a diplomației globale, unde chiar și cele mai mici schimbări necesită adesea o coregrafie elaborată în culise.

Înalți oficiali americani au început să încurajeze deschis ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta în Europa și au impus reduceri bruște ale ajutorului extern, care au declanșat avertismente privind efectele devastatoare în țările în curs de dezvoltare.

Analiștii observă că procesul haotic al lui Trump produce rezultate potențial efemere. În Gaza, încetarea focului a oprit cele mai grave lupte, dar a lăsat nerezolvată problema dezarmării Hamas și deschisă chestiunea retragerii complete a Israelului.

În Ucraina, eforturile lui Trump către pace au fost în general criticate, mulți europeni considerând că Trump pare să favorizeze poziția Rusiei. De altfel, în ciuda deschiderii sale față de Putin și de reluarea relațiilor SUA-Rusia, liderul de la Kremlin nu a dat semne că este dispus să facă măcar un singur pas spre compromis în Ucraina.

Iar unele „acorduri de pace” mai modeste promovate de Trump – pentru care președintele cere insistent Premiul Nobel pentru Pace – au fost criticate ca fiind premature sau exagerate.

Dorința lui Trump de a acționa în afara cadrului clasic a fost vizibilă și în criticile sale la adresa ONU și, în cele din urmă, în inaugurarea a ceea ce pare a fi o organizație paralelă, numită „Consiliul pentru Pace” – în care a fost invitată și România – organizație cu statut incert, care aparent va fi însă sub influența SUA.

„Cea mai consistentă linie directoare este convingerea lui Trump că Statele Unite nu și-au folosit suficient puterea la nivel global”, a spus pentru Time istoricul Hal Brands, care consideră că primul an al administrației a fost un amestec de eșecuri și succese în politica externă.

„Domeniile în care Trump a avut succes în termenii săi sunt destul de numeroase. Întrebarea este: aceste succese sunt într-adevăr bune pentru poziția SUA pe termen lung?”, a întrebat el.

Un președinte a cărui iritare personală este o variabilă geopolitică

Impredictibilitatea lui Trump pare a fi o pârghie folosită de președinte, deși este neclar cât de mari sunt avantajele obținute. Liderii mondiali se tem într-adevăr de furia lui și își adaptează comportamentul pentru a evita să-l provoace.

Când lidera opoziției venezuelene María Corina Machado a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, ea a avut grijă să-i dăruiască medalia lui Trump.

Timp de luni de zile, liderii Israelului, Pakistanului, Cambodgiei, Armeniei, Azerbaidjanului, Maltei și Republicii Democratice Congo i-au spus lui Trump că merită premiul Nobel, iar câțiva dintre ei au făcut mare tam-tam în jurul nominalizării sale oficiale – în realitate, un exercițiu retoric, întrucât nu există un proces oficial de nominalizare.

Aceste manifestări publice au subliniat una dintre schimbările centrale din această nouă eră a politicii externe americane: liderii internaționali gestionează emoțiile lui Trump ca pe o prioritate strategică, scrie Time.

Șefii de state și de guverne îl flatează public, iar unii se întrec în privat să facă acest lucru.

Secretarul general al NATO a spus că Trump e un soi de „tătic” al aliaților. O delegație elvețiană i-a oferit liderului american un lingou de aur. Qatarul i-a dăruit un avion în valoare de 400 de milioane de dolari, ridicând semnale de alarmă majore din punct de vedere etic.

Zeci de președinți și prim-miniștri au călătorit la Washington anul trecut pentru a demonstra cât de serios iau în considerare sprijinul lui Trump.

Un oficial al Casei Albe spune că Trump a găzduit peste 40 de șefi de guvern străini la Casa Albă în 2025, mai mult decât dublul numărului pe care Joe Biden l-a găzduit în primul său an de mandat.

În timp ce susținătorii lui Trump văd în acest lucru dovada puterii exercitate de SUA, liderii mondiali văd din ce în ce mai mult altceva: un președinte a cărui iritare personală este o variabilă geopolitică.

Arma taxelor vamale

Trump a folosit taxele vamale ca o pârghie majoră diplomatică, încercând să modeleze comportamentul Indiei, Pakistanului, Canadei, UE și Regatului Unit.

A impus un acord comercial mai avantajos cu Europa, care a generat probleme politicienilor europeni acasă, aceștia fiind acuzați că au cedat în fața presiunilor americane. Acest acord este reevaluat în lumina noilor amenințări ale SUA la adresa Groenlandei.

De asemenea, a folosit amenințarea escaladării militare și a retragerii sprijinului pentru a impulsiona negocierile în Mexic, Orientul Mijlociu și în alte părți. Casa Albă a cerut Ucrainei acces la minerale rare în schimbul asistenței SUA – și l-a obținut, deși este neclar în ce măsură va putea să le exploateze.

El le-a spus consilierilor că sprijinul pentru apărarea europeană va necesita din ce în ce mai mult angajamente materiale față de producătorii americani de arme.

Aceste mișcări reflectă o viziune asupra lumii în care puterea americană este tranzacțională – nu un bun public, ci un activ care poate fi tranzacționat.

Anna Kelly, adjuncta secretarului de presă al Casei Albe, a spus că deciziile de politică externă se reduc la asigurarea faptului că beneficiile pentru SUA sunt clare și tangibile. „Toate aceste decizii sunt luate prin prisma principiului «America first» și au un impact direct asupra bunăstării poporului american”, a spus ea.

Doar China a răspuns cu aceeași monedă războiului comercial inițiat de SUA și a refuzat să cedeze, Trump și Xi Jinping ajungând în cele din urmă la un compromis care a văzut și reducerea taxelor vamale crescute inițial la niveluri uimitoare.

Semne de întrebare privind relația transatlantică

Pentru europeni, taxele vamale „nedrepte” impuse de Trump au fost un semnal că relația transatlantică se clatină. Dar doar unul dintre semnale.

Din primele zile, administrația a clarificat, prin vocea lui JD Vance la Munchen, că Europa și SUA nu mai împărtășesc aceeași ideologie și viziune asupra democrației.

Această tensiune a fost evidentă în Strategia de Securitate Națională publicată de Administrație în decembrie.

Documentul de 33 de pagini includea o critică aspră la adresa Europei, descriind continentul ca fiind expus riscului „dispariției civilizației”.

În timp ce Congresul a avansat cu un proiect de lege bipartid privind apărarea, care reafirma angajamentele SUA față de NATO și alți aliați, documentul administrației a reformulat aceleași angajamente ca fiind condiționate.

Europa ar primi în continuare sprijinul SUA în materie de securitate numai dacă ar crește cheltuielile pentru apărare, ar accelera contribuțiile la programele americane de înarmare și ar alinia politica comercială cu SUA.

Un semnal a fost și retragerea parțială a unor trupe americane din România, care a generat îngrijorări, nu doar la București, privind semnalul pe care SUA îl trimit Rusiei.

Congresmanul republican Don Bacon din Nebraska a spus că din punctul său de vedere, politica externă a lui Trump nu mai are „o busolă morală” și amintește de situația în care se afla Partidul Republican acum aproape un secol, când mulți republicani se opuneau implicării în Europa, chiar și în contextul expansiunii puterilor fasciste.

„Dacă citești opiniile multor republicani din anii 1930”, spune Bacon, „este ca și cum ar fi urcat într-o mașină a timpului și ar fi sărit 90 de ani în viitor”.

Revendicarea Groenlandei, care a revenit agresiv pe agendă anul acesta, a tensionat și mai mult relațiile. Amenințarea cu folosirea forței militare, în ciuda tuturor invitațiilor la dialog și compromis din partea Danemarcei și a Europei în general, a ajuns acum să pună serios sub semnul întrebării relațiile transatlantice.

Mare parte a Europei pare să fi ajuns la un consens cu privire la necesitatea de a construi noi capacități economice și militare pentru a reduce dependența de Statele Unite.

Dar acest lucru va dura ani, dacă nu chiar decenii. Între timp, companiile și piețele financiare europene vor rămâne în continuare legate de puterea de cumpărare a consumatorilor din Statele Unite, iar Ucraina va avea în continuare nevoie de arme americane pentru a se apăra împotriva Rusiei.

Mereu cu ochii pe China

Trump va petrece anul 2026 cu ochii ațintiți asupra unui termen limită amenințător.

Analiștii serviciilor secrete americane sunt convinși că liderul Chinei, Xi Jinping, a ordonat Armatei Populare de Eliberare să construiască forțele militare necesare pentru a invada Taiwanul până în 2027.

Joe Biden a promis în repetate rânduri, în calitate de președinte, că va apăra Taiwanul împotriva unei invazii chineze.

Deși Trump a fost mai circumspect, administrația sa a declarat că lucrează pentru a menține „superioritatea” militară față de China.

Dar există și o competiție economică.

În discursul său din Singapore din luna mai, secretarul apărării Pete Hegseth a avertizat țările din regiune să nu intensifice legăturile economice cu China, ceea ce, potrivit lui, ar adânci „influența malignă” a Republicii Populare și ar îngreuna cooperarea în domeniul apărării cu SUA.

„Obiectivul nostru este să prevenim războiul, să facem costurile prea mari și pacea singura opțiune – și vom face acest lucru cu un scut puternic de descurajare, forjat împreună cu voi”, a spus Hegseth.

Strategia de securitate națională a administrației reflectă această schimbare. Ea tratează China în primul rând ca pe un rival economic, mai degrabă decât ideologic, punând accentul pe comerț, lanțurile de aprovizionare și accesul pe piață, mai degrabă decât pe valori sau guvernanță.

Taiwanul este evidențiat – descris mai puțin ca un partener democratic, cât ca un punct strategic al cărui amplasament geografic, rute maritime și producție de semiconductori au o pondere economică și militară enormă.

Mulți oficiali ai administrației Trump afirmă că depășirea Chinei a fost întotdeauna prioritatea lor principală.

Amenințarea de a recupera Canalul Panama a împins această țară mai aproape de sfera de influență a SUA. Pachetul de salvare de 20 de miliarde de dolari acordat președintelui libertarian al Argentinei, Javier Milei, a împiedicat Buenos Airesul să caute capitalul necesar din China.

Eforturile lui Trump în Venezuela au și scopul de a forța retragerea investițiilor chineze din sectorul petrolier al acestei țări.

Dar unii strategi pro-Trump pun la îndoială orientarea administrației. În timp ce Trump a menținut acordul lui Biden cu Australia privind submarinele, păstrând un pilon cheie al descurajării SUA în Indo-Pacific, abordarea sa față de China a fost, în rest, mai tranzacțională.

„Suntem angajați într-o competiție cu China”, a spus Katherine Thompson, care a fost consilieră principală adjunctă în Pentagon la începutul celui de-al doilea mandat al lui Trump. „Din păcate, au trecut 10 luni și ne-am distras incredibil de mult”, a adăugat ea.

Bacon a spus și el că aliații din Pacific urmăresc deciziile lui Trump în alte părți și trag propriile concluzii.

„Ei văd declarațiile privind Ucraina și NATO și probabil se întreabă ce înseamnă asta pentru ei”, a spus el, sugerând că Beijingul se întreabă probabil dacă nu cumva ambiguitatea americană în Europa semnifică o oportunitate în Asia.