Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hartii? Scrisoare deschisa

Scrisoare deschisă adresată Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Remus Pricopie

Stimate Domnule Ministru,

un prieten, căruia i s-a întâmplat să aibă parte de câţiva ani de facultate înainte de 1989 (şi restul după), mi-a povestit un episod semnificativ din vremea studiilor sale predecembriste: pe vremea aceea se preda o disciplină numită “Socialism ştiinţific” la care, printre altele se vorbea şi de caracterul de partid unic al Partidului Comunist din România. Ei bine, când profesorul le-a spus studenţilor că în România există un singur partid, unul dintre ei a întrebat: da’ de ce? Întrebarea a produs rumoare, cu atât mai mult cu cât cel care-o pusese nu era cunoscut ca “element duşmănos”, ci pur şi simplu formulase o întrebare candidă: de ce la noi e un singur partid, în vreme ce la alţii sunt mai multe? Ei bine, reacţia profesorului a fost pe măsura întrebării: la fel de candid, şi acesta s-a blocat şi n-a ştiut ce să răspundă. Era absolut evident – pentru toţi cei de faţă – că el, profesorul, nu-şi pusese niciodată această întrebare. Poate cândva, la începuturile comunismului, oamenilor li se explicase (cu argumente sau ad baculum) că în România trebuie să existe un singur partid, cert e că în anii din urmă ai ceauşismului toată lumea lua acest lucru ca pe o evidenţă. Şi, aşa cum ştim cu toţii, evidenţele sunt exact acele lucruri care nu trebuie demonstrate. Singurul lucru pe care îl ştim despre ele este faptul că sunt acolo, inconturnabile şi că trebuie să ne supunem lor la fel ca unei fatalităţi insondabile.

De când mi-a spus-o prietenul meu, această istorie îmi revine în minte la fiecare început de an universitar când, cu cadenţa fatum-ului, asupra noastră se revarsă tot soiul de evidenţe inconturnabile. Îmi permit să vă anexez şi Dumneavoastră două astfel de evidenţe – “Fişa individuală a postului” şi “Procedura pentru evalurea şi asigurarea calităţii cadrelor didactice şi a disciplinelor de studiu” – ale începutului de an universitar (şi îmi îngădui să fac apel la colegii din preuniversitar să vi le trimită şi dânşii pe ale lor). Dat fiind că, înainte de a fi Ministru, sunteţi cadru universitar, vă rog să le acordaţi câteva momente din timpul D-voastră mult prea drămuit şi să încercaţi (fie şi doar ca un exerciţiu mental) să puneţi ceva în nesfârşitele lor rubrici. V-aş ruga, de asemenea, ca după ce terminaţi acest exerciţiu (a cărui efectuare, ce presupune mai multe ore în mai multe zile, nu intră – probabil pentru a evita paradoxele autoreferenţialităţii – la nici o rubrică a lor), v-aş ruga aşadar, să vă gândiţi, ca om şi ca profesor, ce anume din lucrurile scrise pe aceste foi vă reprezintă. În fine, aş dori să vă pun şi eu – fără nici o intenţie de trouble-fête – o întrebare simplă: la ce folosesc toate acestea? Armata m-a învăţat că, atunci când sunt parte a unui sistem, dacă am de pus o întrebare să procedez respectând ordinea ierarhiei. Exact aşa am procedat: mi-am întrebat superiorii până la cel mai înalt de la nivel local (Rectorul Universităţii) şi nu am primit decât două răspunsuri (ambele, trebuie să recunoaştem, nesatisfăcătoare pentru un cercetător): “că aşa trebuie” sau “că le cere Ministerul”. Înlăturând fatalitatea (ca apanaj al unei lumi premoderne – şi în nici un caz europene), rămâneţi D-voastră, ca autoritate ultimă a Ministerului Educaţiei Naţionale.

Aşadar, Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii?

Nu aş vrea să credeţi că simulez naivitatea; mi-am pus şi eu această întrebare şi voi încerca să vă prezint răspunsurile mele, cu deplina conştiinţă a parţialităţii lor (datorată, inevitabil, faptului că – prin poziţia mea – eu nu sunt în situaţia de a sesiza decât o mică parte a problemelor educaţiei româneşti contemporane). Mi-am spus, mai înainte de toate, că merită luate în serios: poate o fişă de evaluare chiar are menirea de a evalua, adică de a stabili nivelul profesional a celui care o completează. Numai că, cel puţin la noi – nu ştiu cum e prin alte părţi – rezultatele evaluării se suprapun miraculos (ca dovadă că există şi miracole laice) cu ierarhia administrativă a Universităţii: cel mai mare punctaj îl are Rectorul, urmează Preşedintele Senatului, Prorectorii, şefii comisiilor din Senat, Decanii, Prodecanii, membrii Consiliului Facultăţii, Profesorii fără funcţii, Conferenţiarii, Lectorii şi Asistenţii. E drept, trebuie să recunosc, în funcţie de granturi sau de publicaţii, există anual o oarecare variaţie la nivelul Lectorilor sau la cel al Asistenţilor (unii trec înaintea altora, alţii îşi păstrează poziţia). Dar, în general, clasamentul e incredibil de stabil în timp. (Puteţi cere aceste evaluari şi verifica – cu ajutorul unui mic program matematic – rata de variaţie de la un an la altul în raport cu funcţiile şi gradele universitare.) Numai că dacă lucrurile stau aşa, atunci evaluarea nu mai e evaluare, ci e un plebiscit anual al conducerii Universităţii. În acest caz cred că s-ar cuveni să ni se spună deschis despre ce e vorba, ca să ne dăm acordul în cunoştinţă de cauză. Şi mai cred că – dacă tot se repetă povestea cu “evaluarea” – ar trebui să ni se spună, de pildă, ce ar putea face un tânăr asistent pentru a depăşi punctajul unui prorector. Dacă m-aţi întreba pe mine, aş răspunde fără să ezit: să ia două premii Nobel, ca Doamna Curie sau ca Linus Pauling. Cred că în această situaţie ar avea oarecare şanse să surclaseze în punctaj un reprezentant al administraţiei centrale. Altfel mă tem că ordinea funcţiilor şi a gradelor va rămâne de-a pururi la fel de stabilă precum aceea a titlurilor feudale. Nu asta e problema; putem cu toţii admite că devreme ce Rectorul a fost ales prin vot universal, liber şi secret iar preşedintele Senatului a fost ales prin votul colegilor săi, ei sunt cei mai buni dintre noi. La fel, putem admite că, devreme ce cel mai bun şi-a ales colaboratorii şi a numit decanii, aceştia sunt următoarea treaptă a binelui care ne devine accesibil sub forma organizării şi a administraţiei. Oricât am cârti, noi suntem cei care i-am ales şi ştim bine acest lucru. Numai tocmai pentru că ştim nu văd nici o utilitate în a ni se aminti anual cine e stăpânul. Singura utilitate evaluativă a fişelor acestora e aceea de-a confirma ordinea ierarhică existentă. Completându-le e ca şi cum, într-un ritual anual, ne-am pleca – în cercuri concentrice – în faţa celor doi consuli care (potrivit actualei legi) conduc Universitatea.

Mi-am spus apoi că, poate, miza cea mare nu e nivel individual (unde ierarhia e clară şi, în funcţie de ea, clară va fi şi ordinea disponibilizărilor), ci pentru Universitate în ansamblul ei – potrivit faimoasei teorii a clasificării Universităţilor de acum câţiva ani. Aici, trebuie să recunosc, mi se pare că fişele acestea mai mult încurcă lucrurile. După cum vedeţi, ele au zeci de rubrici, de aşa manieră încât fiecare poate găsi o căsuţă în care să se strecoare şi nu mă îndoiesc că asta şi fac şi oamenii concreţi, şi Departamentele şi Universităţile în ansamblul lor. Ca atare îmi imaginez că toate Universităţile sunt – potrivit acestor punctaje – undeva în jurul unei medii comune iar departajarea, ca în sporturile olimpice, se face la sutimi, ceea ce, evident, creează nemulţumiri şi suspiciuni. După părerea mea lucrurile ar putea fi mult simplificate; de pildă D-voastră – în vizită la Universitatea noastră – aţi putea să faceţi (neînsoţit) un popas de vreo oră la Biblioteca Universităţii şi să vă uitaţi pe rafturile de carte din domeniul D-voastră. Apoi – ca un om competent şi responsabil în profesia lui – ne-aţi putea spune tuturor ce studii şi ce cercetare se poate face cu această bibliografie (sau, dacă doriţi, ce notă i-aţi da la licenţă unui tânăr ale cărui referinţe se rezumă la cărţile în cauză). Mi se pare un criteriu foarte onest, dat fiind că studenţii noştri la Biblioteca Universităţii se duc să-şi ia cărţile după care învaţă. În fine, tot pe domeniul D-voastră aţi putea cere cursurile şi revistele editate de Facultate şi, pe drumul de retur la Bucureşti le-aţi putea răsfoi (dacă doriţi s-o faceţi, mă oblig eu să vi le găsesc). Iar apoi v-aţi putea pronunţa public – căci cuvântul public angajează – asupra calităţii, adecvării şi rostului acestor lucrări. Altminteri ele nu sunt decât nişte abstracţii: o cifră, un titlu (din ce în ce mai mult în engleză) şi un număr de pagini în statisticile ce urcă şi coboară în administraţie. Iar când vine ceasul cel rău ne întrebăm cu toţii cum a fost cu putinţă ca – în babelicele biblioteci universitare – cărţile să comunice (fără ştirea autorilor) împrumutându-şi pagini unele altora. Sigur, editurile au referenţi iar revistele (neapărat cotate) au comitete de peer review şi dacă le-aţi răsfoi, aţi avea o bună ocazie să vă faceţi o idee şi despre calitatea acestora. Vă mărturisesc că adesea mi se pare că aceste fişe (şi statisticile aferente, căci, cel puţin semestrial, trebuie să ne declarăm publicaţiile, participările la conferinţe – deşi nici măcar drumul nu ni se decontează, proiectele, etc.) nu au alt rol decât acela de a elimina aproape complet orice contact direct al evaluatorilor cu omul şi cu lucrările evaluate. Totul se petrece sub semnul lui “ca şi cum”: ca şi cum teribilele puncte ar avea o realitate de sine stătătoare şi singura problemă ar constitui-o numărarea şi dispunerea lor în grafice colorate. Pe plan local mie, care sunt absolvent de Filosofie, mi-a verificat dosarul un inginer, absolvent de Politehnică. Evident, nu-l interesa ce am scris, ci dacă am făcut corect o împărţire legată de numărul de pagini într-un volum colectiv. În ce priveşte comisiile “de la centru”, indiferent de numele lor, acestea îşi încasează sutele de milioane (e vorba de taxele legale de acreditare şi/sau evaluare), vizitează staţiunile balneare din apropiere (ca să înţeleagă mai bine contextul lucrurilor pe care le evaluează), zâmbesc leonardesc şi vorbesc sibilinic. Sub ele, toate lumea tremură: dar dacă punctele nu sunt atâtea câte trebuie, acolo unde trebuie şi aşa cum trebuie?! Nu se obişnuiesc, în asemenea cazuri, alte contacte între evaluatori şi evaluaţi (exceptându-le, bineînţeles, pe cele cu conducerea Universităţii) decât cele în “cadru organizat”: în sala festivă, sala sporturilor sau amfiteatrul mare al unei Facultăţi. Şi, cel puţin la întâlnirile la care am fost eu, doar înalţii oaspeţi vorbesc; de regulă despre perspectivele viitoarelor “programe cadru”. Atât cât am putut eu să văd (căci eram, noi, auditorii, cam înghesuiţi), vorbitorii păreau a avea un aer obosit – probabil de vină va fi fost diferenţa de fus orar a avionului – şi plictisit: era limpede că noi nu suntem făcuţi să înţelegem asemenea mutaţii istorice. Unii mai glumeau, alţii ameninţau, alţii mai săreau cuvinte, dar mi s-a părut că-n cazul tuturor partea aceasta de întâlnire cu noi era secvenţa cea mai dezagreabilă a misiunii lor. Îmi permit să sper că aceste lucruri nu se petrec doar la Universitatea la care lucrez eu şi dacă e aşa, atunci înseamnă că suntem ca-n istoria aceea pe care Vitali Şentalinski spunea ca văzut-o în dosarele KGB-ului cu privire la Isac Babel: în timpul timpul interogatoriilor (a se deosebi de interviuri!) dosarul scriitorului arestat a fost trimis de la un depertament al onorabilei instituţii la altul. Şi un funcţionar scrupulos a scris pe mapa dosarului: “alăturat vă trimitem omul”. Pe vremea aceea omul era agrafat la dosar; astăzi se pare că e înconjurat de un nimb de puncte ce se ridică din nenumăratele evaluări şi autoevaluări. Iar vrednicia lui, ca şi a întregii Universităţi, e dată de mărimea nimbului care-şi ocultează, apofatic, locatarul.

Aşa o fi, poate că nu am eu suficientă capacitate de înţelegere a lucrurilor ce se petrec în învăţământul actual, dar – după cât pot eu înţelege – genul acesta de evaluare are efecte ciudate. De pildă se întâmplă să avem Departamente sau Facultăţi cu minusuri strigătoare la cer, în vreme ce cei aflaţi în fruntea lor se situează în topul (pozitiv) al clasamentelor. Se întâmplă iarăşi să ni fixeze o cotă de puncte sub care, ni se atrage atenţia, nu mai sunt decât cele trei (sau cinci?) suliţe ale mesagerilor către Zamolxis. Nu ştiu cum – nu ştiu nici în cazul meu – dar o realizăm! Se-ntâmplă iarăşi să ne simţim, sub ochii nemiloaselor comisii (locale sau ministeriale), asemeni unor infractori pe punctul de-a fi scoşi de păr din ultima lor vizuină. Dar, lucru ciudat, se-ntâmplă şi ca oameni dovediţi a fi încălcat legea sau deontologia profesională (ori nedovediţi, dar ştiuţi de toţi ca atare) să fie, în aceste epoci, cei mai destinşi dintre noi; ba se-ntâmplă chiar ca unii să ne vorbească – cu patos născut, nu făcut – despre onestitatea autoevaluărilor. Se mai întâmplă iarăşi şi “să luăm” toate punctele, dar asta să nu ne scutească de “sacrificii” salariale. Şi s-a întâmplat – bănuiesc pe baza acestor evaluări (căci altfel cum?) – ca un Domn Profesor (sper să nu mă înşel) de Ştiinţe Economice de la o mare Universitate să ia un salariu lunar echivalent cu salariul a 30 (trei zeci) de lectori ca şi mine (am citit asta în presă şi dacă greşeşte presa, greşesc şi eu). Dat fiind că D-voastră cunoaşteţi aceste lucruri cu mult mai bine decât mine, îmi permit să vă întreb dacă ştiţi vre-un laureat al Premiului Nobel pentru Economie care să ia 12 000 de dolari lunar doar din activităţi didactice? În câte luni primea banii aceştia – în America – marele nostru compatriot Nicholas Georgescu-Roegen? Şi îngăduiţi-mi, pentru o dată, să-i întreb şi pe ceilalţi cititori ai acestei misive: cunoaşteţi numele acestui luceafăr al ştiinţei româneşti (că după venituri nu poate fi decât un “savant de talie mondială”)? Dacă nu i-l cunoaşteţi, atunci una din două: ori nu e ce-l fac veniturile să pară, ori avem un motiv în plus să ne întristăm cu privire la şcoala românească, ce nu “promovează” suficiente “modele” şi “valori”de acest tip. Într-un cuvânt, Domnule Minstru: se întâmplă multe, poate chiar prea multe, dar nimic nu pare a fi clar. Ori – eu cel puţin aşa gândeam – menirea acestor evaluări ar fi tocmai aceea de-a clarifica lucrurile din învăţământul nostru superior. Mi s-a spus şi că destinaţia adevărată a acestor clasificări nu e una de uz intern, ci una “de export”: trebuie să arătăm Europei că avem şi noi mândria noastră şi că, deşi săraci, învăţăm şi cercetăm cu dăruire. Numai că, după ştiinţa mea, ieşim mereu la coada clasamentelor performaţelor din învăţământul preuniversiar. Poate că – pe principiul enormităţii acceptabile – europenii cred în Dracula, dar mă îndoiesc c-ar crede că pe-aici oamenii se convertesc brusc, o dată cu majoratul, la învăţătură. (Pe de altă parte însă, devin tot mai convins că birocraţiei bruxelleze îi plac teribil dosarele şi formularele interminabile; la capitolul acesta nu-mi e deloc clar dacă – pe măsură ce trece timpul – noi semănăm tot mai mult cu ei sau ei cu noi.)

În fine, mai e un lucru la care m-am gândit, şi el e legat de faptul că hîrtiile acestea se schimbă de la un an la altul: devin tot mai stufoase, se adaugă nu rubrici, ci pagini întregi; se trece de la aritmetică la algebră în calculul mediilor, iar despre anexe nici nu îndrăznesc – din superstiţie! – a vorbi. Era o vreme când ni se cereau anual şi copii după actele elementare: buletin, certificat de naştere, diplome. În zilele când completez aceste hârtii nu mă pot împiedica să mă întreb: care e soarta lor? Unde se duc ele, atât de repede încât peste doar 12 luni trebuie reluat, sisific, totul de la început? Mă gândesc şi la pădurile rase de pe suprafaţa Pământului – dar pe care nimeni nu le plânge – pentru a ni se înmulţi nouă foile în formulare. Şi, de asemenea, la arhivele Universităţilor (nu mai vorbesc de cea a Ministerului), care trebuie că arată ca reversul subpământean al lumii în care trăim. Şi mai ales mă gândesc la partea nevăzută a lucrurilor: la faptul că “procesarea” acestei enorme mase de maculatură împestriţată cu puncte trebuie să dea de lucru, săptămâni întregi, la zeci de oameni doar în Universitatea noastră. Înţeleg că sunt câteva zeci de Universităţi în România. La care se adaugă – cred că numărul acestora nu vă e necunoscut – cei din Minister. În total sute (cine ştie? – poate mii) de oameni, care confruntă rubrici, numără puncte şi fac tabele şi grafice. Cine sunt aceşti oameni? Sunt cadre didactice, ca şi noi? Mai au şi alte activităţi în afară de aceasta (de pildă să publice articole de specialitate)? Şi pot să le facă? Se poate trăi – în România eternei crize – doar din număratul punctelor în statistici? Atenţie, nu e vorba de un om sau de doi, ci de sute sau poate mii. Când desfiinţăm secţii întregi, când declarăm suveran că filosofia nu mai e la modă şi că lectura e o activitate privată, Ministerul nostru – al Educaţiei – îşi poate permite să întreţină sute (ba chiar mii) de oameni care să numere puncte şi să deseneze grafice? Când nici un profesor cu notorietate recunoscută, nici un absolvent strălucit al unei Universităţi de prestigiu din lume nu au loc “în sistem” (unul din cauza vîrstei, celălalt pur şi simplu pentru că nu are), noi înmulţim de la an la an adaugătorii de rubrici şi numărătorii de puncte? Când Bibliotecile noastre nu-şi pot permite să achiziţioneze o carte mai de Doamne-ajută publicată în ţară (nu vorbesc de ISI-urile în care ni se cere să publicăm fără a le fi văzut), Senatele noastre deliberează angelic asupra “noilor criterii de evaluare”. Nu vi se pare ciudat?! Şi nu vi se bizară această struţocămilă: nici om de carte (cu pasiunea studiului), nici înalt funcţionar (supus eticii datoriei), ci ceva cu un loc incert între cel mai bun profesor dintre funcţionari şi cel mai bun funcţionar dintre profesori? Înţeleg că fiecare dintre noi e un homo ludens şi că, odată ce ni s-au dat regulile din formulare, ne-am apucat – unii frenetic, alţii fără interes – de jocul acesta cu puncte în statistici. Şi totuşi, şi totuşi… E un lucru pe care sper că nu-l veţi nega (cel puţin, până acum, nu l-a negat nici unul din predecesorii D-voastră): calitatea învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul iar şmecheria (ba ocazional descoperim că frauda şi impostura) au devenit regula ”în sistem”. Puteţi citi aceasta în statisticile pe care le facem noi? Se vede această degringoladă în raportările ce vă parvin? Bănuiesc că nu. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: mie mi se cere – la fel ca şi colegilor mei – să-mi fac “cota” de puncte în statistică. Ne-o facem cu toţii. Şi-o face şi Universitatea şi, cred, şi celelalte Universităţi. Şi atunci D-voastră ce vedeţi?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro