Dragoste și aselenizare

Pare-se că planurle inițiale ale producătorilor voiau să facă din Fly Me to The Moon un film destinat eminamente difuzării prin rețelele de televiziune. Un Orange Film. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs și chiar dacă Trimite-mă pe lună nu este nici pe departe o capodoperă, ci mai curând ceea ce aș numi, copiind o sintagmă preluată de la regretatul critic de teatru Valentin Silvestru, un film descrețitiv,producția se dovedește a fi pe gustul spectatorilor. Al acelor spectatori deloc cusurgii cărora puțin le pasă că atât regizorul Greg Berlanti cât și directorul de imagine Darius Wolski nu au fost chiar foarte atenți în ceea ce privește telegenia deținătorilor rolurilor principale. Scarlett Iohansson și Channing Tatum. În cazul amândurora se vede relativ ușor că nu mai sunt chiar atât de tineri, Johanssson e nițeluș grăsuță, perucile pe care trebuie să le poarte personajul jucat de ea nu depășesc condiția de produs de categoria a doua, iar Channing Tatum, care are și el niscaiva probleme cu pieptănătura și cred că și cu alopecia, nu mai e nici pe departe sex simbolul de odinioară. Așa că stângăciile lui într-ale actoriei sunt cum nu se poate mai vizibile.

La loc de cinste în scenariul filmului se află povestea de dragoste cu năbădăi dintre Kelly Jones și Cole Davis. Ea, definită drept specialistă în vânzări (în anii ‘60, când se petrece acțiunea filmului, încă nu era la modă conceptul de PR), el, director de lansări la NASA. Și unul, și celălalt având probleme cu trecutul. Ea, pentru care Kelly nu e decât unul dintre multele pseudonime purtate de-a lungul vremii, are o familie cu trecut penal, iar faptul este exploatat de reprezentantul guvernului Statelor Unite. Un ins pe nume Moe Berkus, un antipatic-dezgustător care spre final devine vag simpatic (Woody Harelson).  Și el îmbătrânit. El, fost pilot de război în Coreea, cu niscaiva probleme cardiace,  este încă traumatizat de eșecul misiunii Apollo 1  ca și de moartea a trei colegi în timpul unui banal exercițiu. Ea trebuie inițial să le facă simpatică americanilor de rând cheltuitoarea NASA pentru ca, ceva mai încolo, să ajungă a fi șantajată de mai sus numitul Moe să își asume și misiuni suplimentare nu tocmai ortodoxe. Tot ea, și tot inițial mai trebuie  să convingă senatorii să voteze finanțarea proiectului Apollo 11.  El este și rămâne corectitudinea în persoană.

Sunt câteva premise istorice de care Trimite-mă pe lună ține seama. Le enumăr în cele ce urmează.  Concurența programelor spațiale ale Moscovei și Washingtonul. Avansul exploatat ideologic al rușilor. O zicere cu iz testamentar a fostului președinte american J.F. Kennedy. O afirmație cam bizară și care lasă loc la interpretări a președintelui actual Richard Nixon. Un zvon în conformitate cu care ceea ce s-a difuzat la televizor pe post de aselenizare în iulie1969 nu ar fi fost decât un fake. Fake-ul apare și în film, este pregătit de șantajata Kelly și de bizarul regizor Lance(Jim Rash), este însă dejucat de Cole, Kelly și doi simpatici tineri ingineri tobă de carte (Donald Elise Watkins și Noah Robbins, cel mai deștept fiind desigur primul, firește afro-american) și de un motan mereu inoportun. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro