Educația românească. Hainele vechi și noi ale împăratului

Dincolo de regulamente, ordine și articole de lege, educația românească se hrănește dintr-un sol a cărui fertilitate socială, legată de ,,utilitatea generală” și abstractul ,,bine comun”, ridică semne de mirare în mintea cetățeanului de rând informat și interesat. Toți vrem ceva mai bine decât ne este și nimeni nu ar afirma public, fără să fie amendat de opinia generală, inclusiv în masa amorfă a societății civile românești, că ,,nu are sens să ne străduim când sunt atâtea greutăți uriașe de depășit”. A reforma figurează în continuare ca verbul fundamental în țara noastră și va rămâne așa pentru generații de-a rândul. Avem atâtea de făcut ca societate și indivizi încât adesea nici nu știm de unde să pornim la drum. Dar dacă, totuși, reforma este doar o speranță, un vis, o himeră și, eliminând bunele intenții, demonul jucăuș al schimbării discursive, pe bază de planuri și analize SWOT, ne-ar împinge la multe piruete retorice care ne-ar lăsa exact acolo de unde am pornit, indiferenți la decorul general volatil? Dacă efortul real de a transforma realitatea este dureros, mai ales atunci când planurile sunt puse în practică? Dacă suntem într-un impas pentru că am realizat deja tot ce poate fi în cadrele date? Acestea sunt liniile directoare care ne vor ghida în demersul de mai jos.

Citind un articol de forma unui sumar buletin medical al sistemului educațional românesc[1] constatăm că statisticile, oricât de corecte ar fi (și chiar sunt), nu acoperă și sarcina dificilă a interpretării. Presupunem că o tentativă modestă de interpretare putem realiza, supunându-ne riscului inerent de a comite erori.

O marotă critică a universitarilor români, corectă în esență, este legată de mercantilismul și mediocritatea intelectuală a studentului român. Acesta vine la școală pentru o diplomă care să îi ghideze rapid parcursul profesional și să dea roade imediate investiției financiare și de timp în educație. Pe de o parte studențimea autohtonă se plânge că nu învață ceva util și cu bătaie directă în activitatea lor profesională nemijlocită, pe de altă parte ,,cadrele academice” se plâng, pe bună dreptate, că universitatea nu este, din punct de vedere statutar și etic, școală de meserii. Din această contradicție nu se iese ușor. Facem din universitate un auxiliar al pieței muncii, cu riscurile coborârii calității, sau păstrăm educație de elită, temeinică, care produce experți, educație în vigoare doar pe alocuri la noi? Aici sunt două probleme de care nu se discută suficient. Prima se centrează pe utilitatea imediată a diplomei universitare. A spune că nu contează unde și ce lucrează absolventul de studii superioare în România este o orbire sociologică de mari proporții sociale. Universitățile locale ar trebui să fie obligate să își transparentizeze, pe model occidental, parcursul profesional pe care îl au absolvenții lor la 5, 10, 15, 20 de ani de când își finalizează studiile, iar rezultatele generale să fie examinate cu maximă seriozitate de opinia publică: câți dintre foștii studenți și masteranzi lucrează, ce ocupație au și ce venituri medii sunt elemente care consolidează reputația și încrederea publică în mediul universitar românesc. Dacă această chestiune nu ne interesează considerabil de mult, ceea ce, din nefericire, se întâmplă, atunci riscăm ca relevanța diplomelor emise de universități să apară ca îndoielnică, iar bugetul de stat, deși, cel mai probabil, judicios întrebuințat, să aibă aceeași utilitate socială ca atunci când am arde câteva valize de bancnote cu sume mari, emise de Banca Națională. Se dă naștere unei deflații a capitalului simbolic acumulat al unei societăți, adică stagnare în limitele valorilor existente, supraapreciate în raport cu dinamica expansivă a unei societăți capitaliste, care caută profituri, nu crize interne. Cu toate acestea, universitățile pot invoca, la fel de rezonabil, că piața muncii din România trimite semnale stranii, în sensul în care economia românească cere ,,forță de muncă ieftină și necalificată”, dar nu dorește ca 50% din populația adultă activă să aibă studii academice la activ, la fel ca în unele țări dezvoltate din Europa. Este și modelul politicilor noastre economice, pe care statul, care nu poate interveni pe piață din teama de a da peste cap consensul neoliberal de piață (cea care ,,le rezolvă automat și natural” pe toate, pe seama funcționării raportului divin, desi perfect calculabil matematic, între cerere și ofertă), le susține cu brațele deschise. Nu este vina mediului academic că trebuie să se ajusteze la cerințele modeste ale forței de muncă utile și active din România. Așa stau lucrurile. De altfel, s-ar putea ca la o analiză statistică secvențială să se constate, fără a surprinde neapărat pe nimeni, că diplomele de licență, masterat și doctorat din România să aparțină mai degrabă unor studenți deja angajați și că o semnificativă parte din aceste diplome, îndeosebi la nivel postgraduate, să revină angajaților statului, care caută să își consolideze poziția la locul lor de muncă. Economia, înțeleasă aplicat, înseamnă și studii sociologice, dar și politici publice care să fie atât în interesul patronatelor, cât și a dezvoltării sociale generale. A autonomiza doar componenta contabilității firmelor ca esențială pentru economia României riscă să devină un joc cu sumă nulă pe termen mediu și lung. Nu-i de mirare că modelul economic românesc și-a atins limitele și în domeniul educației superioare, unde piață este saturată de absolvenții deja existenți. Fără locuri de muncă, fără investiții cu profit anticipat satisfăcător, nici universitatea nu poate decât să se contracte, cum se petrece de un deceniu, și să se emită în continuare diplome pentru un mic procent din absolvenții de liceu existenți, parte din care sunt înscriși și urmează să finalizeze o facultate. Conform legilor economiei de piață, statul nu poate crea în gol locuri de muncă fiindcă nu mai trăim în economiile centralizate socialiste.

Punând în discuție mediul preuniversitar românesc, mai cu seamă în cazul liceelor profesionale și tehnologice, situația expusă mai sus se repetă întocmai: absolvenții acestor licee trebuie ,,cântăriți, numărați și împărțiți”, nu doar în sens biblic, ci și economic, prin rapoarte cât mai minuțioase, care să fie prezentate marelui public ca parte integrantă din dezbaterile zilnice din mass media pe subiect. Presupunând strict ipotetic că 50% din absolvenții acestor instituții de educație au joburi străine de pregătirea lor sau migrează în afara granițelor, se pune întrebarea firească pentru ce și la ce bună investiția statului român în aceste forme de învățământ nerentabile pe piață. Cum să facem utile, din punct vedere social, aceste școli? Ce poate face statul pentru funcționarea pragmatică a economiei? Reciproca este la fel de valabilă: cum procedează mediul de afaceri pentru a ajuta la dezvoltarea profundă a României? Sunt întrebari spinoase, care riscă să dea naștere unor perspective diametral opuse, cu probabilitate ridicată de conflict ideologic, dacă nu, în ultimul rând, social. Având în vedere câte licee tehnologice și profesionale s-au trezit cu lacătele puse pe uși în ultimii douăzeci de ani sau câte școli gimnaziale de-abia răsuflă în mediul rural din pricina crizei demografice din România (rată mare de imigranți economici, spor natural negative, șomaj major ascuns etc.), ne întrebăm retoric dacă vrem o țară de buzunar, ,,unilateral dezvoltată”, concentrată în câteva centre urbane industrializate corespunzător, sau dacă ne dorim o societate în care populația și teritoriul să fie unite într-o rețea economică solidă și de durată. O economie puternică, în care dizarmoniile sunt reduse la minim, aduce cu sine instituții funcționale și un stat care există întru beneficiul cetățeanului mediu. Altminteri, paradigma neoliberală disfuncțională din România riscă să fie înlocuită de paradigme naționaliste regresive și revanșe populiste, cu elite militarizate, ca în Rusia putinistă. Din nefericire, alternative mai credibile nu se întrezăresc la orizont. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro