Elegie pentru Benedict cel Emerit

În România, figura papei Benedict – Cel care s-a retras – a însemnat mai curând ceea ce a reușit să înțeleagă ochiul destul de indiferent al majorității: un alt Suveran Pontif (titlu desuet pe care nimeni nu-l mai folosește în lumea catolică!), papă conservator, politician stângaci și sobru, personaj distant al unei lumi greu de atins și, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate.

Puțin se vorbește însă de respectul și dragostea acelor conaționali ai noștri care au intuit flacăra nobleții de care a dat dovadă acest papă, care i-au citit textele cu asiduitate și l-au recunoscut purtător al unei misiuni de singulară anvergură, primită, s-ar putea spune, direct de pe umerii epuizați ai lui Ioan Paul al II-lea, în primăvara lui 2005.

Acum zece ani, cu ocazia retragerii sale din misiune, multă lume a rămas consternată de gestul său aproape fără precedent (ultima retragere papală data din 1294 cu Celestin al V-lea). Îmi amintesc cât de surprins și de rănit am fost atunci. Dar, cu trecerea timpului, am pătruns și eu bogăția interioară a unui asemenea gest care rescria inevitabil aura personajului papei și m-a întărit în convingerea că un act sincer de smerenie creștină pe scena lumii contează inclusiv în strana liber-cugetătorilor.

Prin gestul său, Benedict a pus în lumină nu numai moștenirea unui adevăr de bun simț pentru care nimeni nu e indispensabil, ci și faptul că veritabila smerenie înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Doar un om capabil de a avea o asemenea atitudine când neputința vârstei își spune cuvântul ajunge să rostească rugăciunea celui care se retrage: „Îndepărtează, Doamne, de la mine orgoliul experienței pe care am câștigat-o și al prezenței mele indispensabile! Fă, Doamne, să fiu de folos lumii, contribuind cu seninătate și rugăciune la bucuria și curajul celor care poartă acum răspunderile. Fă, Doamne, să trăiesc o legătură smerită și senină cu lumea care se schimbă, fără regrete pentru trecut, oferindu-mi suferințele ca dar de compensație și de ispășire. Fă ca ieșirea mea din activitate să fie simplă și firească, un fericit apus de soare!”

„În Biserică nu există acte revoluționare, ci acte de conștiință, de răspundere a creștinilor”, obișnuia să spună papa Benedict. El știa cel mai bine că vitalitatea Bisericii Universale subzistă prin bătălia interioară a credinței și fidelitatea față de Hristos în spiritul Împărăției lumii de Dincolo. A mărturisit, tocmai de aceea, valoarea credinței – energia prin care Biserica aleargă senină și cu bucurie pe urmele lui Isus – și tăria de a nu renega legătura cu El, indiferent de împrejurări. Dialogurile sale cu jurnalistul Peter Seewald – tâlcuite providențial și în limba română – sunt un exemplu formidabil de echilibru sufletesc și dreaptă judecată sufletească.

A fost un teolog al trăirii cultului liturgic, al importanței contemplației care precede orice acțiune în misiunea Bisericii, un asiduu lector al cuvântului pe care Scriptura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoință din partea Dumnezeului celui viu. Și nu în ultimul rând, a fost un suflet inspirat să recunoască, împreună cu Ioan Paul al II-lea, faptul că ostpolitikul – încercarea ecleziastică de a trata cu comunismul, începută în anii 60 – fusese o perspectivă dezastruoasă. A alerga după trăsura care nu te-așteaptă însemna pentru intelectualul Ratzinger nu atât o flagrantă pierdere de vreme, cât lipsa încrederii în tăcerea răstignită a Providenței. Lăsându-și sămânța să cadă în pământ pentru a muri – dacă rămâne credincioasă în speranță întregului adevăr pus în lumină de Isus –, Biserica nu uită că urmează să renască în anotimpul generației următoare.

Pelerin al credinței în lumea care pare să uite tot mai mult rădăcinile sale creștine și să înceteze să se mai regăsească, Joseph Ratzinger a avut parte totuși de o viață discretă. Teolog al prieteniei cu Isus, el își imagina starea sufletească a Raiului, plecând de la atmosfera plăcută și senină din propria familie. Alături de fratele și sora lui, trăise împreună cu părinții că spiritul creștin nu e menit să transpară un ideal etic gratuit, că bucuria împărtășirii cu Isus e o realitate tangibilă și că binele statornicit are întotdeauna șanse privilegiate în istoriile de credință ale omului cu adevărat bun la inimă.Citeste inttregul articol si comenteaza pe Contributors.ro