Esquire: Copiii revolutiei devin astazi adulti

Nascuti liberi, postdecembristii devin astazi adulti, pregatiti sa-si asume propria poveste.

De Lavinia Gliga, Esquire

in decembrie 1989 nu aveam nici sase ani. Eram in Targu Mures, in bucataria casei in care am copilarit, cu bunicul meu, mama si o prietena de-a ei. Faceau sarmale. Eu stateam in genunchi pe un scaun langa masa, sa pot ajunge sa vad ce fac acolo si sa ciupesc din frunzele de varza murata.

Toti trei erau cu ochii atintiti pe televizorul alb-negru dintr-un colt al bucatariei, un Sport mic si alb. stiam ca se intampla ceva important. Ma uitam si eu, dar imaginile de la televizor si discutiile adultilor din jurul meu s-au pierdut. tin minte imagini cu Dinescu si Iliescu, dar nu sunt convinsa ca sunt cele vazute in acea seara sau in nenumaratele lor redifuzari. Scena din bucatarie este insa cu siguranta de atunci.

Nu vreau sa spun altceva decat ca singura mea amintire legata de revolutie miroase a carne prajita si a zeama de varza. Revolutia nu a trecut de peretii cutiei albe in care se derula. Am trait cativa ani in comunism si am multe amintiri din acea perioada, dar ele nu au nici o legatura cu comunismul. Cozile la benzina sunt de fapt desenatul in masina si povestitul cu bunicu’. Cupoanele de paine sunt hartiutele alea ca niste timbre, tinute intr-o improvizatie de plic din plastic portocaliu, transparent.

Anii mei de comunism sunt ani de copilarie.

Statistic vorbind, fac parte dintr-o generatie predecembrista. Dar daca e sa ma raportez la amintirile din acea perioada, ma simt mai aproape de generatia celor care nu au trait in comunism, de copiii nascuti dupa revolutie. Copii care implinesc acum 18 ani. Devin adulti.

Sunt primii adulti care nu au trait deloc in comunism. Au fost priviti altfel de la inceput, oamenii au avut de la ei asteptari. Pentru ei s-a luptat in revolutie, ei s-au nascut liberi, ei vor putea sa schimbe ceva. Ei sunt „copiii revolutiei”. Momentul nasterii lor are o valoare de simbol, unul pe care il poarta – si la care sunt mereu raportati. Ce inseamna acest simbol? Cat conteaza el pentru o generatie crescuta fara un termen politic de comparatie?

Stefana Iosif s-a nascut pe 23 decembrie 1989, in Iasi. La maternitate, mama ei statea cocotata pe un scaun de spital ca sa poata asculta vestile de la radio, in timp ce bunicul ei era afara, pazind cladirea cu o pusca in mana, de teama unui atac terorist. A procurat si apa din acelasi motiv – se zvonea ca apa din spitale ar putea fi otravita. Iar in momentul in care s-a nascut, lumea a luat-o razna. Parintii ei se asteptau sa aiba un serban, nu aveau pregatit nici un nume de fata.

Femeile din salon au inceput sa strige exaltate: Victoria, Independenta, Libertatea.

Daca mama ei le-ar fi ascultat, stefana s-ar fi gandit probabil mai devreme la semnificatia datei nasterii sale. A facut-o insa abia in urma cu cativa ani, dupa ce-a vazut un documentar despre „decretei”. „Numai in momentul acela mi-am dat seama ca intr-adevar eu sunt eu si voi putea fi eu intotdeauna. Deciziile pe care le voi lua vor fi ale mele, viata pe care o voi trai va fi in cea mai mare parte a mea”, scrie ea intr-un e-mail.

Nu se considera realmente diferita de alti oameni doar pentru ca este un „copil al revolutiei”, dar nu va folosi acest simbol pentru a „parea altfel”. il va folosi ca motivatie sa fie altfel, sa traiasca altfel, „cu mai mult nerv”. Cu bunici, matusi si unchi toti profesori, stefana – acum in clasa a XII-a – se pregateste pentru o cariera academica: vrea sa inceapa cu engleza-germana. Iar apoi sa calatoreasca – poate in Africa de Sud si Australia. Destinatia finala, insa, va fi acasa.

Pentru stefana, autoeducarea, stabilirea unui traseu si a unor standarde nu sunt doar libertati. Sunt si responsabilitati care nu o impovareaza, ci o fac sa fie mai pe picioarele ei. Nu a simtit niciodata vreo presiune din exterior legata de apartenenta ei la „noua generatie”, nici nu asteapta indrumare de la o societate care „e inca pierduta”.

„Eu singura imi impun standarde mai inalte tocmai pentru ca am ocazia sa le duc la bun sfarsit.”

Libertate, standarde, decizii – elemente care revin mereu in discursul stefanei. Vorbeste ca un adult perfect constient de drepturile si obligatiile lui. S-a nascut libera, stie de ce s-a nascut libera, iar aceasta libertate este pentru ea un mijloc.

Dar poate ca stefana este un caz fericit. Exista multi postdecembristi care nu si-au pus astfel de probleme sau nu au reusit sa articuleze atat de bine niste raspunsuri. si exista multi oameni preocupati de acesti copii, de cum isi inteleg ei libertatea – si ce ar trebui sa stie despre trecut ca sa poata profita de aceasta libertate.

Printre acestia se numara si cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR) care, in primavara, au derulat un proiect menit sa sondeze cunostintele elevilor despre comunism. „Ce inseamna comunismul pentru mine”, un concurs de

eseuri si arta grafica, adresat elevilor din ciclul gimnazial si liceu, a strans 2.000 de participanti. Desi mare parte dintre cele 1.500 de eseuri au fost „asamblate” din carti sau de pe internet, au fost si multe care au implicat discutii si interviuri. Unul descrie o dimineata in comunism, cu apa rece, pasta de dinti Cristal („…face dintii ca de cal”) si sapun Cheia. Altul e despre comunistii de azi: profesorul care pretinde ca la orele lui sa nu se vorbeasca, maga

zinele cu miros de mucegai, posta, doamna de la Fisc. Un baiat de 13 ani reda povestea strabunicului lui, Roset Tudor, zis Ciorei, fost dizident si detinut politic.

in parte, spun cei de la IICCR, lucrarile au revelat carentele sistemului de invatamant. Lectiile despre regimul comunist sunt predate, din clasa I pana in a XII-a, in numai opt ore – si acestea inghesuite inainte de examenele de capacitate sau bacalaureat.

„Ni s-a parut ca pentru 25 de ani de dictatura e foarte putin”, spune Raluca Grosescu, seful Biroului de Documentare IICCR. „S-a practicat o politica a uitarii in ceea ce priveste regimul comunist, si asta s-a transpus si in programele educationale.” Doctorand in stiinte politice, are 29 de ani, este miniona, imbracata in blugi spalaciti, un pulover crem cu manecile prelungite de o pereche de manusi maro fara degete si are in picioare tenisi negri decolorati. Pentru ca nici ea nu a fost adult in comunism, intelege lipsa de repere comuniste. E important ca postdecembristii sa stie ce a fost inaintea lor, dar nu trebuie sa invete asta dintr-un sentiment de vinovatie.

Disocierea intre statul democratic si cel nedemocratic, spune ea, trebuie facuta pentru a pune accentul pe valori fundamentale – precum libertatea. „D

e fapt, aici e miza: daca practici o politica a uitarii, nu te axezi pe valorile care trebuie sa fie promovate.” Copiii nu apuca sa inteleaga ce a insemnat regimul comunist, „pentru ca foarte multi incearca sa explice comunismul numai in lumina asta macabra, in care totul a fost rau. Dar nu poti sa reduci regimul la «a fost rau». si trebuie sa explici si de ce a durat asa de mult.”

in cateva eseuri copiii au asimilat democratia haosului, inegalitatii. „Am ramas frapata sa vad ca democratia – si nu sistemul din Romania – democratia inseamna haos”, spune Raluca Grosescu. si mai mult a surprins-o reactia unor scoli (printre care Colegiul National Iulia Hasdeu), care au refuzat sa participe la concurs pe motiv ca „politizeaza scoala”.

Un caz remarcabil au fost cele sase eseuri primite de la scoala de Arte si Meserii din T

eregova, o scoala de 360 de elevi intr-o comuna cu 4.000 de locuitori din Caras-Severin. „Au castigat doi, dar toate eseurile din Teregova erau eseuri de premiat”, spune ea. „Se vedea ca profesorul a avut o alta abordare si ca i-a pus pe ei sa munceasca.”

Profesorul, adica Gabriela Bica, preda istorie si din 1994 e directoarea scolii din Teregova. Teregova, povesteste ea cu voce blanda, a fost un punct de rezistenta anti-comunista, oamenii au pastrat valoarea proprietatii particulare, au avut alta evolutie. Studi

ind comuna pentru lucrarea ei de licenta, Bica a invatat ca trecutul poate fi descoperit cercetand si memoria colectiva, nu doar arhivele. De aceea a introdus in scoala, incepand cu clasa a sasea, un curs optional de istorie orala, in care elevii intervieveaza membrii comunitatii, adunandu-le istoriile personale pentru diverse concursuri si proiecte. indemnandu-i sa caute raspunsuri in povestile oamenilor, Bica spera ca ei sa invete sa inteleaga experientele celorlalti si sa pretuiasca prezent

ul.

Crede in simbolul purtat de copiii care nu au trait in comunism si il numeste simplu: libertate. Se asteapta ca ei „sa aiba intotdeauna curaj sa fie ei insisi, sa fie mai puternici decat cei care au trait in comunism.” Nu asteapta ca acestia sa se simta datori fata de un trecut care nu e al lor, dar se asteapta ca ei sa profite de ceea ce au. Iar asta o pot face numai daca „invata sa comunice, pentru a-si valorifica libertatea”.

Nici Raluca Grosescu, nici Gabriela Bica nu vor sa ii indrepte pe copii spre istorie pentru a le insufla o obsesie pentru trecut. Documentarea, comunicarea, scrisul sunt pana la urma niste unelte. Iar aceste unelte de valorificare a libertatii sunt binevenite in contextul unei societati confuze, in continua transformare.

Luca Avadani, nascut in mai 1989, in Bucuresti, spune ca face parte dintr-o „generatie de sacrificiu”. „Noi am fost prima generatie cu schimbarea din examenul de capacitate in teste nationale. Se schimba si structura bacalaureatului exact cand il dam noi”, explica el. Luca e elev in clasa a XII-a, chitarist in trupa Doorway (melodiile lor sunt in stilul PRAZ – „Progressive rock cu influente de la A la Z”) si se pregateste pentru admiterea la Comunicare.

Nu il deran

jeaza schimbarile in sine, ci senzatia ca par improvizate. „Ma simt ca un cobai intr-un experiment al carui scop nici nu-l stiu. Daca un «experiment» de-al lor esueaza, ei nu simt nici o consecinta, ci pur si simplu schimba datele problemei si incearca din nou. Dar noi nu mai avem a doua sansa.”

E la fel de transant si cand vine vorba despre libertatea generatiei lui. „Libertatea de care avem noi parte acum este ceva normal. (…) Sunt de acord sa profit de aceasta libertate, dar nu pentru ca risc sa nu o mai am maine, ci pentru ca lucrurile pe care le fac acum imi decid viitorul.” Luca realizeaza ca s-ar fi dezvoltat altf

el in comunism, ca generatia lui s-a nascut intr-o lume mai buna, dar „de ce sa ne multumim cu o schimbare in bine pe care nu o simtim? De ce sa avem noi standardele comparate cu un sistem de referinta pe care nu l-am prins?”

Maturizarea generatiei post ’89 reprezinta „un moment de reflectie”, spune Marian Preda, sociolog si profesor la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din cadrul Universitatii Bucuresti. „inseamna ca schimbarea sociala care a urmat revolutiei a ajuns la majorat.” Are si el copii postdecembristi,

doua fete. Cea mai mare are zece ani. Fac parte din ceea ce Preda a numit, intr-o lucrare recenta, generatia „tranzitiei”. Ea urmeaza celorlalte doua generatii postbelice romanesti: cei nascuti dupa 1945 – generatia instaurarii comunismului si cei nascuti dupa 1966, „decreteii”.

Pentru a intelege diferentele demografice dintre generatii, Preda le-a studiat la intrarea in scoala, la intrarea pe piata muncii si la pensie. Dupa 1945 au fost zece ani de boom, iar apoi – incepand cu 1956 – s-au nascut din ce in ce mai putini copii, de unde si decretul care interzicea avorturile. „Decreteii” sunt mult mai multi – in medie cu 100 de mii mai multi copii nascuti pe an decat in generatia de dupa 1945. Au avut probleme in scoala din cauza claselor mari, fenomen care a generat spaga in educatie si apoi meditatiil

e. Au crescut intr-o perioada in care a scazut constructia de locuinte, n-au mai avut locuri pe piata muncii, iar aceste frustrari i-au facut sa aiba mai putini copii.

Generatia tranzitiei, spune Preda, este favorizata. Au crescut intr-o perioada cu multe oportunitati – atat pentru studii in strainatate, cat si pentru obtinerea unei slujbe. Marile provocari sunt insa de perspectiva demografica: postdecembristii sunt mai putini decat „decreteii” si nu exista strategii pe te

rmen mediu si lung care sa intampine aceste schimbari de populatie in invatamantul superior si pe piata muncii. in plus, aceasta generatie sufera din cauza cautarilor la care a fost nevoita sa asiste – de la dezorientarea politica la schimbarile de programa scolara. Fara ghidaj si fara o clarificare a directiilor in care pot merge, oportunitatile pe care le au nu inseamna mare lucru.

Dar de unde ar putea veni acest ghidaj, atata timp cat generatiile dinaintea lor se tem ca acesti copii nu mai sunt ca ei, ca nu le vor putea plati pensiile, ca stau pe net, ca nu fac lucruri serioase. ii inteleg cu greu si, mai grav, nu ii asculta. Ghidajul implica nu doar lectii despre trecut, ci si lectii despre prezent, din care multi parinti si bunici ar avea ce invata. De-asta, spune Preda, generatia tanara trebuie dusa atat la Memorialul de la Sighet, cat si la bursa, la evenimentele ce tin de prezent si viitor. Nu trebuie s

a vada Memorialul Durerii ca sa-si inteleaga libertatea.

Spuneam ca amintirile mele despre revolutie si comunism sunt un motiv sa ma simt asemenea copiilor nascuti dupa ’89. Pentru mine, ca si pentru ei, regimul totalitar si revolutia sunt o poveste. si avem nevoie de informatii ca sa intelem aceasta poveste. Probabil o combinatie intre un curs optional de istorie a comunismului, o vizita la Sighet si un mini documentar.

Razvan Santa a avut acces si la alt fel de informatii. S-a nascut pe 29 decembrie 1989, in Targu Mures, la doar cateva zile dupa ce tatal lui fusese in strada. I s-a povestit de mic despre comunism si revolutie si a purtat discutii lungi cu tatal lui despre ce s-a intamplat atunci. Desi este fiu de revolutionar, Razvan se considera „tot copil, ca toti ceilalti care s-au nascut dupa sau inainte”.

Nu a simtit niciodata ca e privit altfel, sau ca tatal lui ar avea asteptari deosebite de la el – s-a folosit insa de povestile acestuia pentru a intelege ce a insemnat acel moment.

Stefana spunea ca e dezamagita de o prietena care sustine ca in comunism ar fi fost mai bine, fara sa stie insa de ce. Solutia este informarea: „Vreau sa stie in aceeasi masura si ce a fost laudabil si pana cand, si de cand a inceput sa scartaie din ce in ce mai tare sistemul si sa ne sugrume. si ce anume a dus la treaba asta. De fapt… cer numai fapte.”

Cosmina Cucu s-a nascut cu cinci luni inainte de revolutie, in Craiova. Este eleva in clasa a XII-a si se declara o comunista. Dar nu din ignoranta. Insignele comuniste de pe geaca – sau fularul, sau geanta – Cosminei sunt o modalitate de a le semnala oamenilor din jurul ei ca revolutia a adus in unele privinte doar o schimbare de forma. insemnele comuniste, spune ea, au fost acoperite cu smiley-uri, sau insigne cu nume de formatii, simboluri care ingradesc la randul lor si astfel „ne intoarcem de unde am plecat”. „Le port pentru a-i convinge pe cei din jurul meu sa iasa din tipar”, spune ea.

Pe de alta parte, de fiecare data cand oamenii o intreaba de insigne, le raspunde simplu: „Sunt comuniste… ai si tu acasa, intreab-o pe mama ta.” Astfel, ceilalti afla ceva despre comunism. Vrea sa trezeasca interesul pentru acea perioada pentru ca si-a dat seama ca multi din generatia ei confunda democratia cu „fiecare face ce vrea, nu ca in com

unism, pe vremea lu’ mamaie”, ca au preluat cateva pareri subiective fara sa incerce sa isi formeze un punct de vedere propriu. si, purtand insignele, a gasit o modalitate care chiar functioneaza. Parintii ei s-au obisnuit cu aceasta excentricitate, mai ales dupa ce au citit eseul cu care a castigat o mentiune la concursul IICCR („a zis mami ca am idei bune”). Pentru viitor, nu s-a hotarat daca sa faca jurnalism, care i-ar placea cu siguranta, sau constructii, un domeniu care-i va aduce mai multi bani.

Cosmina iubeste comunismul numai in masura in care a reusit sa il transforme intr-un mod de a se exprima. Iar prietenii ei o admira pentru ideea de a face cunoscut trecutul. „Romania e obisnuita sa lase tot in urma, sa uite”, spune ea. „Sa traiasca in viitor si din cand in cand sa se izbeasca de trecut. Unul neelucidat, cum ar fi revolutia.”

A citit mult incercand sa inteleaga semnificatia momentului care o defineste ca generatie. „Folosesc revolutia ca pe un reper, totul se imparte la doi: inainte si dupa ’89. A fost sau nu a fost? Ce e revolutia? Doua intrebari la care multi dintre noi nu gasesc raspunsurile.”

Pana la urma, pentru Cosmina revolutia ramane „acel lucru pe care l-au facut altii inaintea mea si nu imi pare rau ca mi-au luat-o inainte – le multumesc indiferent de motivele ce le-au avut.

Ma mandresc ca fac parte din generatia pentru care multi s-au sacrificat, dar nu voi face promisiuni desarte cum ca nu-i voi dezamagi.” Aceeasi luciditate taioasa pe care am regasit-o si la stefana, si la Razvan, si la Luca: schimbarea s-a intamplat, noi am avut norocul sa ne bucuram cel mai mult de ea. Dar, de aici incolo, povestea e a noastra.

Alte articole din Esquire, decembrie 2007

* Dragoş Bucur, unul din cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, nu vrea să fie nici mai frumos decât e în realitate, nici mai deştept, nici mai cult. Vrea să fie Dragoş Bucur – actor, bărbat, tată. „Eu îmi plătesc întreţinerea”, spune el. „Eu îmi plătesc telefonul. Eu îmi repar – nu ştiu, când îmi cade tencuiala undeva – eu vorbesc cu muncitorii să-mi placheze apartamentul. Mi s-a lăsat uşa, mă chinui de un an şi ceva să-i fac ceva. Am tăiat din ea, am pilit-o. Sunt ocupaţii absolut normale. Eu cred că majoritatea actorilor în România aşa trăiesc.”

* Când şi-a dat seama că sifonăria de pe colţ a dispărut, Cristian „Igu” Vasile a construit LaTrecut.ro pentru a-şi găzdui copilăria. Un portret al omului care a făcut posibilă o nostalgie comunistă menită să reconstruiască amintiri.

* Experimentul Piteşti. 2.000 de studenţi au fost torturaţi în experimentul comunist de reeducare. 50 au murit. După aproape 60 de ani, rănile supravieţuitorilor sunt încă adânci.