Cum s-a ajuns aici? Putin și Hamas au un lucru în comun, vor sa anihileze o democrație vecină lor

«Ne confruntăm cu un punct de inflexiune în istorie, unul dintre acele momente în care deciziile pe care le luăm astăzi vor determina viitorul pentru deceniile următoare» spunea președintele Biden, pe 19 octombrie 2023, în relatarea istoricului Frederick Kempe, CEO-ul Atlantic Council. «Hamas și Putin reprezintă amenințări diferite, dar au acest lucru în comun», a spus el. «Amândoi vor să anihileze complet o democrație vecină – să o anihileze complet.»

Este vremea pescuirii în ape tulburi, când personaje ca Vladimir Putin, Xi Jinping, Sayyid Ali Hosseini Khamenei ori Kim Jong-un își freacă mâinile cu încântare: mor oameni fără nicio socoteală, iar Occidentului de nimic nu-i este mai mult teamă, decât că moartea lipsită de sens va ajunge și în ograda sa.

După valul de simpatie și declarațiile aproape unanime de sprijin pentru Israel, care au urmat atacului terorist executat de elemente ale milițiilor Hamas și ale altor organizații care se revendică de la ideile revoluției islamiste aciuate în Fășia Gaza (Brigăzile Al Nasser Salah al Deen, Brigăzile al Aqsa etc.), pe măsură ce confruntările militare au continuat în Fâșie, afectând puternic populația civilă, în Occident a început să devină tot mai vizibil curentul de dezaprobare – exprimat public – față de acțiunile și planurile guvernului Netanyahu.

În Statele Unite, în Franța, în Canada, în Germania și așa mai departe organizațiile pro-palestiniene au devenit tot mai vocale și mai prezente în stradă, chemând la boicotarea intereselor Israelului. În același timp, în Israel opoziția față de guvern a devenit și ea tot mai pronunțată, demonstrații care aduc în stradă sute de mii de cetățeni nemulțumiți având loc zilnic; principalele acuzații ale demonstranților sunt acelea că guvernul Netanyahu, dominat de extremiști, nu face tot posibilul pentru a-i aduce acasă pe ostaticii încă deținuți de Hamas și de alte organizații teroriste care susțin cauza palestiniană.

„Stéphane Libs, directorul Cinematografului Star [Strasbourg], a anunțat săptămâna trecută că anularea Festivalului Shalom Europa din Alsacia a venit ca urmare a presiunilor exercitate de grupuri pro-palestiniene. Consiliul Reprezentativ al Organizațiilor Evreiești din regiunea Alsacia și Jeanne Barseghian, primarul orașului, susțin această acuzație.„[2]

Shimon Fogel, de la Centrul [canadian] pentru Israel și Afaceri Evreiești, și-a afirmat speranța că cele mai extreme elemente din guvernul de coaliție al prim-ministrului Benjamin Netanyahu ar putea dispărea de pe scena politică pe măsură ce Israelul se unește în jurul unui nou guvern de unitate și, eventual, se îndreaptă către noi alegeri: „Ceea ce avem nevoie în mod clar aici este un fel de întrerupător de ciclu care să permită diferitelor părți interesate să abordeze acest lucru într-un mod nou, care să le ofere o viziune asupra unui orizont care nu este caracterizat de conflict, ci mai degrabă de ceva nou, ceva mai mult. Constructiv. Bănuiesc că israelienii, având ocazia, vor alege conducerea care le oferă un viitor mai stabil, mai sigur și mai plin de speranță. Și nu ar include (în guvern) elemente marginale care funcționează în scopuri opuse.”[3]

Poziția lui Fogel completează un tablou care confirmă deteriorarea imaginii premierului Netanyahu în ochii occidentalilor și rezervele exprimate la adresa acțiunilor guvernului său, venite chiar și din partea decidenților sau observatorilor care înțeleg bine mizele aflate în joc. Din nefericire, situația de astăzi era previzibilă încă în urmă cu un an, acesta fiind motivul pentru care s-a afirmat atunci că Israelul are nevoie de o campanie militară rapidă, încununată de victorie și de eliberarea tuturor ostaticilor, pentru că, în caz contrar, timpul va lucra aproape inevitabil în favoarea Hamas.   

INSULA LUMII

Sir Halford John Mackinder, de felul său cercetător, geograf și, desigur, politician, creditat ca părinte al geopoliticii și geostrategiei, a definit „Insula lumii” ca fiind uscatul contiguu, adică continentele Europa, Asia și Africa, cele cunoscute încă din antichitate a fi lumea noastră – „Lumea Veche” sau „Antică”.

Orientul Mijlociu este, geopolitic vorbind, locul geometric al centrului de greutate al „Insulei Lumii”. Dar unde se află de fapt acest centru de greutate al „Lumii Vechi” în modernitate și în vremea noastră?

Acordul Sykes – Picot a confirmat teoria locului geometric al centrului de greutate geopolitic plasat în Orientul Mijlociu, unde Imperiul Britanic, Franța și Imperiul Rus s-au grăbit să-și traseze zone de ocupație și protectorate. Mai puțin în Palestina, pe care o doreau toate cele trei puteri și care a rămas internațională (cu excepția Haifei, cerută de britanici pentru accesul portuar). După al doilea război mondial, recolonizarea evreilor în Palestina (revenirea în patrie) și proclamarea statului Israel, a fixat aici centrul occidental de greutate geopolitică a Insulei Lumii, în condițiile în care avanpostul israelian a devenit – din diverse motive, nu le reamintesc aici – un protectorat occidental, securitatea sa fiind garantată în mod special de Statele Unite, liderul lumii libere.

Acest avanpost occidental a fost și este puternic contestat de vecinii arabi. Care vecini s-au bucurat de sprijinul URSS-ului (noul imperiu rus) și, punctual, și de cel al Chinei comuniste, din motive ideologice. După încheierea Războiului Rece și colapsul Uniunii Sovietice, s-a deschis o fereastră de oportunitate pentru stabilizarea zonei, cu încheierea păcii între israelieni și palestinieni și garantarea acesteia prin crearea statului palestinian, cu intenția de normalizare a relațiilor dintre cele două state, ambele cu capitala la Ierusalim. Cum planul nu a putut fi implementat, fereastra de oportunitate s-a închis, chiar dacă acordurile de la Oslo mai sunt pomenite ca fiind soluția la care trebuie să se raporteze orice reglementare a diferendului arabo-israelian.

În ultimele două decenii, Rusia și China au început să se apropie și, ceea ce le aduce alături este unicul obiectiv care poate pune între paranteze, deocamdată, ceea ce le separă și anume interesul de a confrunta Occidentul, pentru a schimba ordinea mondială stabilită post-WW2. În spatele lor au început să se alinieze și alte forțe cu interese similare, inclusiv port-drapelul revoluției islamice care este regimul ayatollahilor de la Teheran. Și dacă locul geometric al „Insulei Lumii” nu se va schimba nici în viitor, nu este mai puțin adevărat că actuala mișcare de forfecare pornită de challengeri – una coerentă și coordonată – caută să modifice centrul geopolitic de pe țărmul estic al Mediteranei, pe țărmul estic al Golfului Persic, cu toate consecințele care vor fi decurs și vor mai decurge dacă va reuși.

Pare asemeni un vetust exercițiu să luăm încă astăzi în discuție lumea în termenii de geopolitică și geostrategie concepuți în secolul XIX. Totuși, marii contestatari ai ordinii mondiale post-WW2 – ordine care, să o recunoaștem onest, a oferit în istoria lumii mai multă predictibilitate și stabilitate și reflexul de a negocia mai degrabă înainte de a pune mâna pe arme – se întorc la astfel de concepte în încercarea lor de a provoca Occidentul.

Poate că Francis Fukuyama s-a grăbit să ceară semnarea actelor de deces ale geopoliticii și geostrategiei de secol XIX atunci când a teoretizat sfârșitul istoriei – a și recunoscut acest lucru -, dar eroarea de apreciere nu a fost cauzată oare de graba cu care Occidentul s-a grăbit să echivaleze prăbușirea imperiului comunist și implozia URSS cu sfârșitul Războiului Rece? De ce, adică – și vedem bine acest lucru acum – am tras linie peste conflictul de bloc cât timp imperiul rus era în picioare, condus de o generație de lideri de aceeași factură cu cea aflată la cârma URSS-ului în deceniile opt și nouă din secolul XX?

Foarte curând, în primii ani ai secolului XXI, la Kremlin au apărut semnele reînvierii agresivității imperiului: Moscova a pornit războaie sângeroase în „spațiul său vital”, Vladimir Putin a reînviat cultul lui Stalin, Rusia și China au trecut arogante de la cooperarea cu Occidentul la competiție și, mai nou, afirmă apăsat că au pornit-o pe drumul spre confruntare. Neliniștea imperială de la Moscova și Beijing reverberează global, provocând, ca la un semn, reîntoarcerea la ideile de secol XIX în jocul revanșei – joc de sumă nulă. 

AXA RĂULUI, DE LA GLOBAL LA REGIONAL

Când Iosif Stalin a avut inițiativa împărțirii, alături de Adolf Hitler, a Europei Centrale, de Nord și de Est prin ocuparea de teritorii și stabilirea unor sfere de influență, liderul imperiului sovietic avea în minte mai multe obiective, cel mai important fiind acela de a câștiga timp pentru a-și întări armata pentru viitoarea confruntare cu Germania Nazistă; pe care o căuta, desigur, doar că în planurile sale confruntarea trebuia să aibă loc după ce armatele lui Hitler ar fi fost epuizate parțial după confruntarea cu cele anglo-franceze. Pactul pe care l-au încheiat Stalin și Hitler, prin intermediul celor două instrumente diplomatice numite Veaceslav Molotov (cât de mult ne amintește de acest personaj actualul șef al diplomației ruse, Serghei Lavrov) și Joachim von Ribbentrop, ne vorbește peste timp – în lumina politicii imperiale de esență stalinistă dusă acum de Vladimir Putin -, de intenția clară a Moscovei de la 1938–1939 de a-și urma instinctul expansionist către Elba și Carpați la vest, către Constantinopol – Istanbul, Ierusalim și Balcani, în sud-vest și spre Scandinavia și nord-vest, sub steagul ideologiei bolșevice. Inițiativa lui Stalin l-a determinat și pe Hitler să facă rapid următoarea sa mișcare pentru obținerea de „spațiu vital” în est și așa s-a ajuns, din septembrie 1939 (s-au scurs, iată, 85 de ani de atunci), trecând prin iunie 1941, la al doilea război mondial.

Probabil că ocuparea estului Poloniei, atacarea Finlandei și ocuparea Basarabiei și a Țărilor Baltice între septembrie 1939 și iulie 1940 de către imperiul sovietic își are astăzi corespondența în supunerea Belarusului, posibilă prin trădările lui Aleksandr Lukașenko și atacarea militară a Ucrainei, limitată în februarie 2014 și masivă, din februarie 2022. Fără să intru în detalii, mișcările agresive ale Rusiei către vest, începând cu declarația de la München a lui Putin din 2007, alianța cu China și Iranul au determinat și creșterea agresivității Teheranului în Orientul Mijlociu; de aici, mai ales după februarie 2022, până la carnagiul înfăptuit de Hamas în 7 octombrie 2023 nu a mai fost decât un pas.

Directorul Agenției Centrale de Informații William J. Burns și șeful Serviciului Secret de Informații (MI6) din Marea Britanie, Richard Moore, au scris un articol de opinie în Financial Times care a expus mizele vremurilor noastre, într-o declarație publică fără precedent a celor doi șefi ai serviciilor de informații. „Nu există nicio îndoială”, au scris ei, „că ordinea mondială internațională – sistemul echilibrat care a condus la pace și stabilitate relativă și a oferit standarde de trai în creștere, oportunități și prosperitate – este amenințată într-un mod pe care nu l-am mai văzut din vremea Războiului Rece.”

Istoricul și diplomatul Philip Zelikow, scriind pentru Texas National Security Review, a subliniat următoarea idee[4]: Aceasta este a treia oară când Statele Unite se confruntă cu o astfel de situație și de fiecare dată a fost în cele din urmă nevoită să acționeze. „Prima oară a fost între 1937 și 1941 și soluția a fost intrarea americanilor în al Doilea Război Mondial”, scrie Zelikow. „Al doua oară s-a întâmplat între 1948 și 1962 și au fost implicate Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză” și s-a încheiat cu criza rachetelor din Cuba la sfârșitul anului 1962, după care Uniunea Sovietică „și-a relaxat poziția în confruntarea din Europa”. Nici de această dată America nu va putea rămâne deoparte, singura întrebare care rămâne este dacă liderii de la Washington – indiferent cine va conduce de la Casa Albă din 2025 – își vor permite să ezite sau să minimalizeze conjunctura periculoasă în care se găsesc Statele Unite și întreaga lume liberă.

„Vorbind așezat în spatele «Resolute Desk» din Biroul Oval în ziua de 19 octombrie 2023” – scria Frederick Kempe, CEO-ul Atlantic Council într-un comentariu – [Joe Binden] „… a mers și mai departe și a făcut legătura între războaiele aflate în desfășurare în Europa și Orientul Mijlociu. Biden a spus: «Ne confruntăm cu un punct de inflexiune în istorie, unul dintre acele momente în care deciziile pe care le luăm astăzi vor determina viitorul pentru deceniile următoare». De asemenea, era clar ce leagă cele două câmpuri de luptă îndepărtate. «Hamas și Putin reprezintă amenințări diferite, dar au acest lucru în comun», a spus el. «Amândoi vor să anihileze complet o democrație vecină – să o anihileze complet.» Ar fi putut la fel de bine să numească Iranul alături de Hamas în citatul respectiv, deoarece acolo se află pericolul regional fundamental, cu conexiunile sale globale”, conchide Frederick Kempe.

Din motive asupra cărora vreau să zăbovesc puțin, Israelul a ajuns să fie considerat în ultimele luni mai degrabă un stat agresor, decât un stat care se apără în fața unor amenințări fără precedent. Această impresie este creată în bună parte de modul extrem de puțin diplomatic în care al șaselea guvern condus de Benjamin Netanyahu a ținut să-și precizeze poziția față de Iran și organizațiile teroriste pe care acesta le susține și care au confiscat cauza palestiniană, în special Hamas și Hezbollah. Ultimul guvern Netanyahu include formațiuni care se plasează la extrema discursului politic, având lideri radicali, ca Betzalel Smotrich, din partea „Sionismului religios”, Avi Maoz al mici formațiuni radicale „Noam” și, mai ales, Itamar Ben Zvi, liderul „Puterii evreiești”, cu toții catalogați drept „lei ai războiului”, în raport cu care Benjamin Netanyahu pare moderat.

În 22 septembrie 2023, premierul Benjamin Netanyahu a susținut în fața Adunării Generale a ONU un discurs, cunoscut ca fiind al „creionului roșu”[5], în care a făcut apologia „Acordurilor Avraam” (Abraham Accords), care urmau să aducă pacea în Orientul Mijlociu și să izoleze Iranul. De nu a fost posibilă perspectiva păcii până acum, se întreba retoric Netanyahu în discursul său, pentru a formula apoi următoarea teorie: „Pentru că s-a bazat pe o idee falsă, că dacă nu încheiem mai întâi un acord de pace cu palestinienii, niciun alt stat arab nu și-ar normaliza relațiile cu Israelul.”

Mai departe, arătând schimbarea radicală de abordare posibilă odată tatonate perspectivele de normalizare a relațiilor cu Arabia Saudită, în baza Acordurilor Avraam, Benjamin Netanyahu a punctat: „Am căutat de mult să fac pace cu palestinienii. Dar, de asemenea, cred că nu trebuie să acordăm palestinienilor dreptul de veto asupra noilor tratate de pace cu statele arabe. Palestinienii ar putea beneficia foarte mult de o formulă mai largă de pace. Ei ar trebui să facă parte din proces, dar nu ar trebui să aibă drept de veto asupra procesului. Și, de asemenea, cred că încheierea păcii cu mai multe state arabe ar crește de fapt șansele de a face pace între Israel și palestinieni. În fond, palestinienii sunt doar 2% din lumea arabă. Atâta timp cât ei cred că ceilalți 98% vor rămâne în stare de război cu Israelul, vor continua să creadă și că această masă mai mare, această lume arabă mai mare ar putea în cele din urmă sufoca, dizolva, distruge statul Israel.”

Acest discurs a fost considerat ofensator nu doar de Autoritatea Palestiniană, dar a complicat inclusiv poziția Riadului și l-a determinat pe Mohammad bin Salman Al Saud să formuleze precaut că negocierile cu Ierusalimul nu pot avansa dacă nu vor exista anterior progrese între guvernul de la Ierusalim și Autoritatea Palestiniană. Cert este că, două săptămâni mai târziu, Hamas și alte câteva organizații teroriste afiliate și susținute de Iran au atacat Israelul, ucigând 1.140 de israelieni, cei mai mulți civili (bătrâni, maturi, tineri, copii, fără discernământ) și capturând 250 de ostatici. „Acordurile Avraam” au fost puse între paranteze și așa au rămas, chiar dacă recent, în 27 septembrie, tot în fața Adunării Generale a ONU, Benjamin Netanyahu a încercat să reînvie ideile din discursul de anul trecut, folosind două hărți: cea de anul trecut, pe care a numind-o „a binecuvântării”, opusă uneia în care era figurată cu culoarea neagră influența Iranului în regiune, pe care a numit-o „a blestemului”.[6]

DE DOI BANI ISTORIE

Fac apel la excelenta lucrare a jurnalistei libaneze Kim Ghattas, „Valul Negru”[7], pentru o evocare pertinentă a modului în care, în urmă cu 45 de ani, la Teheran se instaura o nouă putere, simbolizată de carismaticul ayatollah Khomeini, și anume puterea revoluției islamice – este adevărat, în expresia sa șiită. Așa cum revoluția bolșevică sau „Marșul cel lung” al comuniștilor chinezi s-au alimentat din ideile Revoluției Franceze, și revoluția islamică, fie ea de expresie șiită sau sunnită (vezi Frații Musulmani), s-a alimentat din ideile revoluției bolșevice, chiar dacă la Teheran, după ce valul islamist a coexistat o perioadă cu mișcarea revoluționară marxistă, revoluția islamică a înghițit-o pe aceasta din urmă. Revoluționarii lui Khomeini au învățat de la bolșevici că orice revoluție trebuie să aibă și o bogată retorică socială, să invite masele la acțiune socială, fie măcar pentru a le ține ocupate și să însoțească latura socială de o deșănțată propagandă care să facă apologia „faptelor bune” gândite de liderii religioși pentru a ameliora soarta celor necăjiți, fie că este adevărat sau nu.

În februarie 1979, la câteva zile după ce Khomeini instaurase un guvern provizoriu revoluționar la Teheran, Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (un fel de Hamas al acelor vremuri), însoțit printre mulți alții și de Mahmoud Abbas, actualul lider al Autorității Palestiniene de la Ramallah / Ramala, decola de la Damasc cu destinația Teheran, unde s-a întâlnit cu Khomeini. Nu s-au înțeles neapărat, pentru că OEP-ul avea o ideologie axată pe naționalismul militant arab, de extremă stângă deloc religios, iar Arafat ținea la independența deciziilor și acțiunilor sale, în timp ce Khomeini își dorea ca mișcările de eliberare ale palestinienilor să se înregimenteze cu arme și bagaje în curentul revoluționar islamic; altfel spus, Khomeini i-a cerut lui Arafat ca OEP-ul să se înscrie în „Mișcarea de Rezistență Islamică” pe care o construia.

În anul 2004, Yasser Arafat murea. OEP-ul, în speță organizația sa de căpătâi, Fatah, au intrat pe mâna lui Mahmoud Abbas. Între timp, în baza Acordurilor de la Oslo, OEP-ul recunoscuse statul Israel și a devenit un partener de dialog al Ierusalimului și organizația politică care a preluat, de la Ramallah, guvernarea teritoriilor palestiniene. De Fatah s-au separat revoluționarii de profesie și, în curând, a avut un rival puternic printre palestinieni, și anume Hamas-ul, o organizație atașată de idealurile revoluționare islamice sunnite, întruchipate de Frații Musulmani. Din momentul în care Hamas a început să câștige vizibilitate și susținere printre palestinieni, au venit și emisari din partea Teheranului, cu oferte de finanțare și alte servicii adecvate. Kim Ghattas scrie:

„Și, chiar dacă Arafat nu voia să fie parte a «Rezistenței Islamice», Iranul avea acum mijloacele de a și-o crea pe a sa, adunându-i pe acei libanezi și palestinieni care erau atrași de agenda fundamentalistă a lui Khomeini. Unii dintre cei care se vor opune conducerii lui Arafat vor fi islamiștii palestinieni, precum mișcarea Hamas, iar ei vor căuta sprijinul Iranului.”

La fel, au apărut ușor, ușor pe hartă alte organizații teroriste susținute de Iran: Hezbollah (Armata lui Dumnezeu), miliție șiită creată în Liban în anul 1982, în timpul războiului, tutoriată (antrenată, echipată și finanțată) de Gărzile Revoluționare sau mișcarea Ansar Allah (Susținătorii lui Allah) din Yemen, mișcarea separatistă a triburilor houthi susținută de Gărzile Revoluționare Iraniene și Hezbollah, apărută în 1990 și care a pornit un război (civil) împotriva guvernului yemenit, susținut de Arabia Saudită.

Obiectivele în numele cărora Iranul a creat această întreagă rețea regională a destabilizării prin acțiuni teroriste, mascate formal de deziderate pe care propaganda le definește ca religioase – îndreptate împotriva necredincioșilor, în primul rând a israelienilor și creștinilor, dar nu mai puțin împotriva sunniților – și sociale, adică susținerea celor nevoiași, în numele cărora s-au creat o multitudine de organizații și rețele de finanțare, la vedere sau subterane, care adună fonduri de la donatori pe care ulterior le deturnează masiv în trei direcții: buzunarele liderilor, susținerea milițiilor și terorismului și, ce mai rămâne, pentru programele sociale utile susținerii propagandistice a „cauzei revoluționare”.

Cum se vede în figura de mai sus, așa arată fotografia momentului. Acestei stări de fapt i se datorează și reacția „sultanului” Erdogan, care vede pe zi ce trece cum „revoluționarii” din Frăția Musulmană, pe care Egiptul lui Abdel el-Sisi îi prigonește și Ankara îi susține, pierd teren în Orientul Mijlociu în fața valului revoluționar șiit pornit de Teheran în urmă cu 45 de ani. Ori, ayatollahii vor să ajungă să guverneze Muntele Tempului – „Al-Haram al-Qudsī ash-Sharīf”, (Sanctuarul Nobil), dar și locurile sfinte de pelerinaj de la Mecca și Medina și, în cele din urmă, să proclame Califatul.

Cât timp confruntarea se duce între Teheran și Ierusalim, treacă-meargă, dar ce este de făcut cu realele ambiții ale Teheranului, care lovesc în interesele Turciei, Arabiei Saudite, Egiptului, Iordaniei și așa mai departe? Ei bine, răspunsul la această întrebare, care preocupă establishment-ul sunnit în cel mai profund sens, nu poate fi dat în actuala stare tensionată globală generată de ofensiva Axei Răului – Rusia, China, Iran și Coreea de Nord – împotriva Occidentului, vacarmul din care nimeni nu știe ce anume să aleagă și ce nu. Este vremea pescuirii în ape tulburi, când personaje ca Vladimir Putin, Xi Jinping, Sayyid Ali Hosseini Khamenei ori Kim Jong-un își freacă mâinile cu încântare: mor oameni fără nicio socoteală, iar Occidentului de nimic nu-i este mai mult teamă, decât că moartea lipsită de sens va ajunge și în ograda sa.

REMEMBER, REMEMBER… A SAD AND REVOLTING DAY IN OCTOBER

7 octombrie 2023

„Yahav și-a sacrificat viața pentru ca eu și Shaya să ne-o salvăm pe a noastră. S-a dus la fereastră și s-a luptat cu teroriștii ca noi să putem fugi. Mă gândesc mult la acel moment, când el a hotărât să se îndrepte spre fereastră. Mă ajută în momentele în care mă întreb de ce nu i-am spus: «Nu mai face pe eroul, fugi cu mine!». În adâncul sufletului meu știu că ar fi făcut la fel. Pentru că ăsta era Yahav. Ar fi sacrificat totul pentru cei dragi. Și-a dorit atât de mult să fie tată. Cred că asta era tot ce și-a dorit pe lume. Iar eu și Shaya suntem acum în viață. Datorită lui.”[8] Este povestea lui Shay-Li Atari – „Tu ții ușa, eu, fetița!”, din volumul cu patruzeci de povestiri asemănătoare „O zi din octombrie” (în curs de apariție la editura „Omnium”).