Euro-Thriller. Cartea care arata lupta din culisele Consiliului European: Summit european e atunci cand Merkel vorbeste si 22 sefi de guverne noteaza

Europa unita „in trup, in cuget si-n simtire” e inca departe de realitate. La Bruxelles, consensul se realizeaza cu greu, caci 28 de „egoisti nationali” isi joaca muschii, incercand sa obtina in primul rand capital electoral si avantaje pentru tarile lor. In luna mai a acestui an au loc primele alegeri europarlamentare de dupa declansarea crizei financiare, care erodeaza inca finantele si economia Uniunii Europene. Cum gestioneaza mai-marii Europei aceasta problema si cum este posibil ca un telefon al lui Merkel sa faca praf sute de ore de tratative? De ce Romania e, intr-un punct, ca si Grecia si de ce Basescu „s-a certat” cu Sarkozy?

Care sunt dedesubturile intelegerilor, ce sfori se trag in culisele institutiilor europene, cum functioneaza lobby-ul voalat, dar si agresiv? Ce cazuri de coruptie apar la Bruxelles? Cati pasi ne despart de Uniunea bancara, asigurarea de somaj europeana, o Europa federala dupa modelul american, o armata si un serviciu secret comune, ale UE? Acestea sunt cateva dintre temele cartii „Cei care trag sforile in Europa. Cine conduce cu adevarat la Bruxelles”, de Cerstin Gammelin si Raimund Loew, aparute saptamana trecuta in limba germana, la Editura Econ. E o carte care lamureste dedesubturile luptei politice din UE, promovand in cele din urma ideea pro-europeana.

Cerstin Gammelin este corespondenta la Bruxelles a publicatiei germane Sueddeutsche Zeitung, iar Raimund Loew e corespondentul televiziunii de stat austriece, ORF. Autorii, care au cativa ani de experienta jurnalistica in probleme europene, au intrat in posesia unor protocoale informale care sunt tinute la Bruxelles, asa numitele protocoale Antici. E vorba de consemnari ale discutiilor de la summit-urile UE, dar si din cadrul altor intalniri in care se pune la cale, in plen sau pe culoarele institutiilor europene, soarta a 506 milioane de cetateni.

Jurnalistii mai valorifica informatii din 75 de interviuri si discutii neoficiale cu sefi de guverne, comisari si functionari europeni, bancheri si experti. Astfel, cartea care rezulta, „Europas Strippenzieher” ( „Europas Drahtzieher” in editia austriaca) – ed. Econ, 28 februarie 2014, reuseste cu adevarat sa aduca Uniunea Europeana mai aproape de intelegerea cititorului. Si a electorului european, care este chemat la urne intre 23-25 mai 2014.

Prin dezvaluirile aduse, cartea si-a castigat in recenzii calificativul de „Euro-Thriller”. Intr-adevar, stilul si informatiile de insider o califica pentru asa ceva. Insa cartea nu deraiaza in purul divertisment, reusind sa inchege un tablou consistent al istoriei contemporane a UE. Se fac afirmatii curajoase, in care cancelarul Germaniei, Angela Merkel, e considerata un „monarh” care conduce Europa, in timp ce o serie de capi europeni „sunt degradati la nivelul unor simpli statisticieni”.

„Summit european este atunci cand Merkel vorbeste si 22 sefi de guverne noteaza”, ar fi spus un diplomat cipriot frustrat, pe care il citeaza autorii cartii. Cine nu noteaza? Francezul Hollande, caci un presedinte francez nu noteaza niciodata in public ce spune un cancelar german. Italianul Monti – caci fostul premier stie la fel de bine ca si Merkel cum merg lucrurile in Europa -, ca si luxemburghezul Juncker, care stie chiar mai mult decat ea, caci e unul dintre fondatorii Euro. Si bineinteles, englezul Cameron.

Cu toata lupta de orgolii, nu se exclude varianta crearii unui „scaun” de presedinte al UE, incepand cu anul 2017. Momentul coincide cu incheierea mandatului de cancelar al Angelei Merkel. „O femeie puternica, pentru o Europa puternica”, scriu autorii cartii, mentionand ca multi cetateni, din multe tari, spera ca „Angela Merkel s-ar putea decide atunci sa se mute din biroul de cancelar, la Bruxelles”. „Domnul” sau „doamna Europa” ar face UE „mai transparenta si mai personala, cetatenii s-ar putea raporta la persoane concrete”.

Aceasta speculatie a autorilor e un fel de PR in stil german, camuflat si subtil. Caci anterior, se mentioneaza cum, in context european, Germania incearca sa-si pastreze un profil modest, contracarandu-se astfel unele reprosuri exprimate pe la colturi, ca ar vrea sa impuna „o Europa germana”. O Europa dupa chipul si asemanarea Germaniei, in care conteaza cu precadere cifrele, performanta economica, disciplina si rigurozitatea. Modelul nu este agreat de francezi, italieni, spanioli si englezi, iar Europa de Est are aici, practic, un foarte mic cuvant de spus.

Cartea e structurata in capitole care acopera o larga paleta de activitate a institutiilor europene, de la gestionarea schiopatanda a crizei financiare, la lipsa de viziune comuna si coeziune in ceea ce priveste viitorul UE. Sunt decriptate aliantele care se fac in chestiunile energetice, puternicul lobby de firma si de stat, care duce uneori la cazuri de coruptie. Este analizata relatia cu mass-media si cum sefii de state si de guverne folosesc presa pentru a-si alimenta orgoliile si a face o figura cat mai buna, pe plan national.

Criza financiara declansata in septembrie 2008, prin prabusirea bancii americane Lehman Brothers, a lovit cu putere moneda Euro si institutiile financiare europene. In „Casa Europa” a inceput cearta cu privire la rezolvarea dezastrului care ameninta bancile europene.

„Fiecare cu rahatul lui”, i-ar fi spus cancelarul Angela Merkel in 4 octombrie 2008, presedintelui francez de atunci, Nicolas Sarkozi, dupa un dineu de la Palatul Elysee, din Paris. Ulterior, un reprezentant al delegatiei germane indulcea declaratia, spunand ca Merkel l-ar fi citat pe Goethe, cu versurile: „Fiecare isi matura in fata usii, si tot cartierul e curat”. Sarkozy pleda pentru o solutie europeana, Angela Merkel vedea salvarea bancilor ca o problema de nivel national.

Prea inceata, prea ezitanta si prea prudenta apare la inceput, pozitia cancelarului german, atragandu-i Angelei Merkel porecla de Madame Non, adica Doamna NU. Merkel vrea austeritate si economii de stat, dupa modelul „gospodinei svabesti”. Nu vrea Euro-Bonds si nici „galeti cu bani” comune, pentru salvarea Greciei si a altor potentiali candidati. In Germania se vehiculeaza scenarii si se fac calcule „de dezastru”, in cazul iesirii Greciei din zona Euro.

Citam din carte, o discutie intre cancelar si un consilier al sau:

„Merkel: Deci ce se intampla daca Grecia renunta la Euro?

Consilier: Atunci, in 24 de ore, s-a dus si Ciprul.

Merkel: Si pe urma?

Consilier: Nu stim precis.

Merkel: Portugalia?

Consilier: Nu stim. E posibil ca Portugalia sa iasa si ea, peste o saptamana.

Merkel: Si apoi?

Consilier: S-ar putea sa urmeze Italia. Dar s-ar putea intampla sa nu se intample asa. Nu se poate prevedea cu certitudine. Ne putem pregati, insa nimic nu poate fi planificat in mod sigur.

Merkel: Daca nu stiu ce se intampla atunci cand fac ceva, atunci nu fac”.

Dialogul este simptomatic nu doar pentru gandirea cancelarului Merkel, ci si pentru gandirea germana, in general. Siguranta, predictibilitate, risc stiut si controlat. Aceasta atitudine a dus la multe frecusuri si amanari in procesele de decizie din UE, legate de criza dar nu numai. Daca, cu Sarkozy, Merkel a intrat la un moment dat in rezonanta, pe principiul „ne cunoastem deja bine si oarecum ne-am aranjat”, noul presedinte francez, Francois Hollande, a inceput sa teasa la broderia sudica din constructia virtuala a unei Europe scindate in Nord si Sud.

Intre timp, rigiditatea lui Merkel s-a inmuiat, caci pierderile bancilor germane angajate in Grecia ar fi fost aproape un risc sistemic si deloc de ignorat. In plus, dupa o vizita in China si luarea la cunostinta a ingrijorarilor premierului de atunci, Wen Jiabao, referitoare la pierderile exportului chinez datorate crizei euro, Merkel il asigura pe acesta ca „va face totul, ca increderea sa fie redobandita”. Si a facut, in consens european general si cu binecuvantare chinezo-americana.

Chiar daca inca se simte criza, iar in dulapurile bancilor europene mai exista „multe schelete”, acestea nu vor fi scoase nicidecum la suprafata in anul electoral. Se cunoaste absenteismul euroelectoral, ca si modul in care euro-scepticii, extremistii si populistii nationali incearca sa sape la radacina UE. Din pacate, in loc de consens si actiune comuna, orgoliile sunt la locul lor. La Bruxelles circula gluma ca „in Europa sunt toti egali, iar unii si mai egali”. Greii Europei decid, uneori printr-un telefon sau sms, iar restul spune „da”.

O data insa, a indraznit si presedintele unei tari mai mici si care nu se afla in Clubul Euro, sa spuna NU. „Basescu sparge zidul tacerii”, scriu autorii cartii. Se intampla in 28 octombrie 2010, in sala 50.1, cand se discuta posibilitatea retragerii dreptului de vot, tarilor care si-au depasit limita de deficit bugetar. Merkel apeleaza la articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, incercand sa situeze „vina bugetara” pe acelasi plan cu incalcarea drepturilor fundamentale ale omului, a democratiei si libertatii.

„Presedintele Romaniei e primul care se opune. El considera propunerea germano-franceza ca imposibila, prin punerea pe picior de egalitate a drepturilor umane fundamentale, cu bugetele echilibrate”, se scrie in carte. Cu aceeasi pozitie, ii urmeaza premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, colegul sau spaniol Jose Luis Zapatero si cel grec, Giorgios Papandreu.

Sarkozy e enervat, Merkel tace. Lovitura finala o da premierul bulgar, Boiko Borisov, fost antrenor de karate. Presedintele Consiliului European Herman Van Rompuy sintetizeaza in limbaj institutional european infrangerea duo-ului Merkozy cu privire la retragerea dreptului de vot pentru derapaje bugetare: „N-am ajuns mai departe de stadiul analizei. Insa vom verifica in continuare propunerea”.

Plus pentru Romania. In rest, momentele in care tara noastra este evocata in carte sunt strict statistice, sau bile rosii, cum este cea legata de coruptia europarlamentarului Adrian Severin. Alaturi de Grecia, in Romania se inregistreaza cea mai mare amenintare cu saracia, intr-un procent de 23%. In coada clasamentului e si salariul minim al romanilor, de 0,92 euro/ora. Astfel, nu e de mirare ca, de exemplu in macelariile din Germania, romanii lucreaza pe „salarii ale foamei”.

Si totusi, privilegiul este de a fi fost admisi „in Club”, am zice noi. Un club al Marilor Egoisti, dupa cum zic autorii cartii. Un club care daca vrea sa reziste, trebuie sa se regandeasca si sa-si convinga electoratul, in luna mai, ca merita sa iasa la urne pentru el.