EXCLUSIV Emmanuelle Riva, eroina din "Amour" pentru HotNews.ro: "Fara sentimentalisme!, mi-a spus Haneke"

La 85 de ani, Emmanuelle Riva a trait cel mai important moment al carierei sale cand a urcat alaturi de Michael Haneke si Jean-Louis Trintignant pe scena pentru a primi pentru filmul „Amour” la Palme d’Or. Un extraordinar final de cariera pentru actrita lansata in 1959 cu „Hiroshima mon amour”, de Alain Resnais, si care acum incarneaza cu simplitate, forta si delicatete o femeie care se stinge, avandu-l alaturi pe sotul ei. Cititi mai jos interviul pe care Emmanuelle Riva l-a acordat HotNews.ro cu cateva zile in urma.

Reporter: Sunteti de acord ca aceasta e cea mai buna performanta din intreaga dvstra cariera, cum au spus unii critici?

Emmanuelle Riva: Nu stiu daca as vorbi in termeni de performanta. Nu folosesc niciodata acest cuvant. Nu mi se potriveste, dar inteleg ce spuneti. „Cea mai buna” se afla in relatie cu varsta mea. In orice caz, acest rol a fost intr-un acord perfect cu varsta mea, la fel cum „Hiroshima mon amour”, pe care l-am facut la 30 de ani, era si el intr-un acord perfect cu varsta mea de atunci.

Diversele etape ale vietii noastre ne cer sa ne acordam lor, sa ne adaptam unui personaj de varsta si temperamentul nostru. Deci nu vorbesc in termeni de „cea mai buna”.

La 84 de ani, adica anul trecut cand am filmat „Amour”, am avut sansa absolut neasteptata de a primi acest rol. Imi face placere ca vi s-a parut ca n-as fi putut trai rolul mai bine de atat, ceea ce ma face sa cred ca filmul lui Haneke e cu totul just si reusit.

Dar nu l-am facut singura, ci impreuna cu o echipa intreaga, o echipa dotata cu un simt al solidaritatii cu atat mai puternic cu cat suntem cu totii asemanatori si avem acelasi destin.

Rep.: Care lucru vi s-a parut cel mai greu la filmari?

Emmanuelle Riva: Asa cum am mai spus, de cate ori a trebuit sa actionez scaunul cu rotile. (Rade.). Mi s-a parut foarte greu pentru ca era foarte sensibil si era suficient sa il actionezi putin mai mult ca sa intri in persoana din fata ta. Ca sa fie sigur ca ma descurc, Haneke mi-a facut o demonstratie pentru ca invatase in prealabil sa-l foloseasca.

Cand l-am privit, mi s-a parut ca e foarte simplu. Pe urma am fost insa disperata pentru ca de cate ori trebuia sa se opreasca, scaunul o lua din loc si invers. Mi-era frica sa nu stric ceva in platou.

Altfel, nu stiu (nu o spun din politete), dar nu cred ca a fost ceva greu la acest film. Ba da, a mai fost secventa dusului cand trebuia sa fiu cu totul goala (ma rog, cu asta ne intelesesem de la inceput, desi nu imi facea mare placere), dar fiecare a avut grija sa-si faca treaba cu infinita delicatete.

Mi-a fost frig si nu era foarte agreabil, dar tot ce se intampla era just pentru personaj si era viziunea pe care ceilalti trebuia sa o aiba despre personaj – pentru ca acesti spectatori acceptasera sa ia parte la viata dificila pe care Anne si Georges o duceau si trebuia sa li se arate absolut tot ce era de aratat.

Rep.: Cand ati citit scenariul, nu ati avut ezitari in a accepta un rol care era poate mult prea greu dpdv emotional?

Emmanuelle Riva: Dimpotriva, am simtit imediat ca nu trebuia sa imi scape. Ma repet, dar toata lumea ma intreaba acest lucru, aveam senzatia foarte intima ca puteam face personajul.

Pe urma am trait doua luni, intre februarie si aprilie 2011, in aceasta pasiune (da, a fost o pasiune), si nu am parasit deloc studioul, neavand niciun rost sa pierd doua ore zilnic in trafic pentru a ma intoarce la Paris.

Asa ca am ramas pe marginea Senei unde ma plimbam, unde aveam locul meu cu toate cele trebuincioase – mai putin mancare, pentru ca trebuia sa raman fidela personajului. Dar a fost pentru o mine o experienta exceptionala din toate punctele de vedere, iar fraternitatea, caldura intregii echipe au contat foarte mult.

Toata lumea a muncit in acelasi spirit si a mers in aceeasi directie pentru ca nu trebuia sa ne inselam sau sa o luam pe o ruta ocolitoare. Cand imi aduc aminte de prima zile de turnaj si de primul plan, imi amintesc ca Haneke mi-a spus: „E bine, dar Anne e prea tandra cu Georges. Fara sentimentalisme!”.

Tin minte acest lucru pentru ca asta a fost cheia. „Fara sentimentalisme” a deschis calea cea buna. Au mai fost apoi toate micile efecte cotidiene ale unei maladii care se inrautateste…

Rep.: E de necrezut ca ati venit prima oara la Cannes cu „Hiroshima mon amour” acum jumatate de secol. Va mai ganditi la acel moment?

Emmanuelle Riva: Exista imagini care imi revin din cand in cand in minte pentru ca e o coincidenta extraordinara. Asa cum am mai spus, „Hiroshima…” reprezinta iubirea imposibila si despartirea, iar „Amour” reprezinta iubirea posibila si care merge foarte departe – plus ca ambele reflecta iubirea la varste diferite.

Nu am putut sa il revad pe Alain Resnais – i-am lasat un mesaj la hotel -, si nici n-am avut cand sa-i vad filmul pentru ca am fost foarte ocupata cu interviurile. Am inteles insa ca a facut un film despre teatru, dragoste si moarte.

Asta e extraordinar in cinema – faptul ca ne conecteaza, ca ne face atenti la propriul nostru sens. In 1959, cand „Hiroshima…” a fost selectionat in competitie, dar a fost inlaturat din pricina bombei atomice americane, Resnais nu a venit. Acum suntem amandoi aici si iata ca nu ne putem intalni.

Rep.: Dar v-ati putea reintoarce la Cannes pentru Premiul de interpretare feminina?

Emmanuelle Riva: Nu ma gandesc la asta. Nu sunt bantuita de acest gand, desi de fapt nu stiu ce sa raspund pentru ca e la fel de posibil sa nu primesc acest premiu. Ceea ce pot spune e ca nu am pofta se revin in Cannes. Poate daca voi fi adusa prin aer, zburand… Daca voi lua premiul – bine, daca nu – nu. Drumul de la Paris la Cannes e foarte obositor.

Trailer Amour