Sari direct la conținut

Fanny Ardant: Actorii romani au in ei ceva animalic…

HotNews.ro

Fanny Ardant a venit in Romania pentru ca aici vrea sa filmeze mare parte din „Cendre et sang”, primul film pe care il semneaza ca regizor. Muza a lui Francois Truffaut (ultima muza, de fapt, inainte de disparitia cineastului), cu roluri in filme realizate de Claude Lelouch, Alain Resnais, Ettore Scola, François Ozon sau Franco Zeffirelli, Fanny Ardant este o femeie plina de energie si de curiozitate.

Am cunoscut-o azi la sediul Ambasadei Frantei la Bucuresti, in cadrul unei intalniri restranse la care au mai participat trei critici romani de film precum si Tudor Giurgiu, coproducatorul roman al filmului lui Fanny Ardant. Actrita pleaca in aceasta seara, dar se reintoarce pe 26 iulie. Este nerabdatoare sa lucreze in Romania.

E indragostita de Romania, ii plac actorii romani care sunt „animali”, „salbatici”. Ar vrea sa-i ia in film pe Olga Tudorache si Oana Pellea. A fost impresionata de privirea lui Razvan Vasilescu. De imaginea pe care Vivi Dragan Vasile a facut-o in „Morometii” – drept pentru care il va lua director de imagine si la filmul sau. De imprejurimile Brasovului – unde spera sa filmeze in septembrie.

A vazut „432” si i-a placut. I-a placut, de asemenea, „Ryna”, de Ruxandra Zenide, si a amuzat-o inteligenta din „A fost sau n-a fost?”, de Corneliu Porumboiu. Ii place nu doar animalitatea actorilor romani, ci si faptul ca prind repede si ca pot juca in alta limba.

Vorbiti-ne despre proiectul Dumneavoastra

Intr-o zi am scris o poveste, eram la Paris si am scris o poveste pentru ca citisem un roman de Ismail Kadare care ma impresionase foarte mult. Nu era un roman cat un eseu si se numea „Eschile ou le grand perdant” si care povestea cum, intr-o anumita regiune a Balcanilor, nimic nu se schimbase de pe vremea legilor lui Eschil, de pe vremea Orestiei. Eu, de cand ma stiu, am avut o mare pasiune pentru tragedie greaca. Deci am inventat si am scris aceasta poveste, iar apoi am inceput sa…Lucrurile au inceput sa se intample fara mine. Am primit sprijinul statului francez, am gasit un producator.

Care e portughez?

Nu, e francez, desi are origini portugheze. El s-a aflat la baza multor filme franceze care au fost tot timpul un pic borderline, putin outsider-e – nu ceea ce indeobste e denumit entertaining, comedie. Numele lui e Paolo Branco. Este un aventurier, care poate sa-l produca si pe Skolimovski, dar si pe Paul Schrader, si care stie sa-si asume riscuri, mai ales cu mine, care nu sunt decat actrita si, in plus, sunt si la primul film semnat ca regizor.

El a produs-o si pe Valeria Bruni Tedeschi, probabil poate pentru ca are incredere in filmele regizate de actori sau de actrite. Mai sunt producatori la Paris… E Claude Berri… Paolo Branco e un pic asemeni un jucator de poker. Aceasta poveste nu se putea turna la Paris si nu se putea turna cu actori francezi.

Aveam nevoie sa merg intr-o tara straina, in care generatia tanara de actori sa aiba ceva, cum sa spun, animal. Cand m-am gandit la Balcani, m-am gandit la nordul Greciei, la Albania, si pe urma m-am gandit la Romania, pe care o cunosteam pentru ca acolo filmasem „Callas Forever”. Am simtit nevoia sa fac o coproductie cu Romania pentru ca aici exista o structura cinematografica adevarata, o reala traditie cinematografica – si nu o traditie doar in a face film in sine, ci si in ceea ce priveste studiourile, tehnicienii, lumina sau actorii.

Nu pot spune ca-i cunosc pe toti actorii romani, dar ii stiu din filme, chiar daca nu le cunosc numele. Mi se pare ca ei au ceva animal, salbatic. Actorii francezii sau italienii sunt altfel – sunt gen „fata lu’ tata” sau au un aer intelectual, sau unul foarte bland. Poate ca ma insel. M-am gandit ca aceasta poveste trebuia spusa de baieti si fete tineri, necunoscuti, care mi se parea ca au mai multa legitimitate decat daca as fi avut nume ca Gérard Depardieu sau Jeanne Moreau – care n-ar fi fost credibili. Aveam nevoie de figuri, de priviri, de staturi.

Eu nu cunosc bine misterele productiei de film, de aceea fiecare isi face treaba lui. Cred ca Paolo Branco e la curent cu cinematografia romana, ca-i stie pe producatorii romani si chiar si pe unii tehnicieni romani. Am venit aici deja de doua ori, dintre care o data pentru prospectii – pentru ca am nevoie de o zona aflata la tara. Nu am dorit sa definesc o epoca anume, am vrut sa stilizez epoca in asa fel incat povestea sa se poata petrece oricand. Am vrut sa evit lumea moderna.

Am vrut lumea de la tara, cu drumurile si casele ei. Si deja am gasit-o, pe langa Brasov, unde sunt niste peisaje foarte frumoase, foarte puternice. Pentru ca filmul este si un imn inchinat naturii. Ce sa va mai spun? Am mai venit o data ca sa ma intalnesc cu actorii. Povestea se petrece pe trei generatii. Sunt trei tineri cu mamele lor care se intorc de la Paris si care sunt niste emigranti romani care revin sub pretextul nuntii unei verisoare.

Mare parte din film se va filma in Romania sau la Marsilia?

In Romania. La Marsilia vom filma trei-patru zile, ceea ce inseamna o zecime din film. Ii vedem pe eroi la Marsilia, la inceput, intelegem cine sunt dupa care, fsss, iau trenul si vin aici.

Am inteles bine, scenariul nu e inspirat din Kadare?

Kadare a fost detonatorul, declicul. Lucrul care m-a motivat este credinta mea ca iertarea este mult mai puternica decat justitia, ca simplul fapt de a fi o fiinta care iarta e mai puternic decat un ritual juridic.

A fost prima oara cand ati dorit sa realizati un film?

A mai existat o posibilitate pe care am ratat-o. Trebuia sa regizez unul din filmuletele care au alcatuit „Paris, je t’aime”. Mi s-a cerut sa scriu un scenariu pentru un filmulet de cinci minute despre cartierul meu. Am scris si eram fericita pentru ca un scurtmetraj este un bun exercitiu. Dar pe urma s-a schimbat producatorul si noul-venit a dorit ca toate filmuletele sa fie realizate de mari regizori straini.

Iar putin mai tarziu am avut alta experienta: mi s-a propus sa montez opereta la Chatelet. Si am spus da. A fost ca un cadou venit din cer. Am inteles cu aceasta ocazie ce inseamna o luna de repetitii, pentru ca opera e un lucru foarte strict. Daca ti se spune: „Repetitia corului e intre orele 15 si 18, si daca te trantesti pe jos, nu ti se da mai mult.” Asa am invatat sa lucrez cu un caiet de sarcini. Si am invatat ca, asa cum spunea Alain Resnais, „marele lux este timpul”.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro