FOTO Prima mea dimineata in Iran, tara unde America e "Marele Satan"
Zborul spre Teheran nu a fost anuntat in difuzoare si nici indicatia „Boarding” nu a aparut pe monitorul de deasupra portii de imbarcare. Citisem intr-un ziar american ca se intampla asa din cauza precautiilor anti-terorism. Apoi, in avion, cu putin timp inainte de decolare au cazut circuitele electrice si, pentru doua secunde, s-a facut intuneric. Dar calatoria a fost lina si intrerupta doar de momentul in care, aproape simultan, toate femeile din avion s-au acoperit cu valul islamic.
Dupa aterizare, un sms „alerta de calatorie” primit din partea Ministerului roman de Externe imi recomanda evitarea deplasarilor in Iran, daca nu sunt necesare. Prima figura vazuta pe aeroport, intr-un portret-fotografie, a fost fizionomia dura a Liderului Suprem. Aveam s-o mai revad de zeci de ori in urmatoarele zile.
„Procedeul cel mai des folosit de iranieni este insusirea armei dusmanului ca proprie arma” (Ryszard Kapuscinski). Si nu exista tara mai iscusita in a utiliza diplomatia publica ca „arma soft” precum cel mai mare dusman al Iranului: Statele Unite. Trei grupuri succesive de jurnalisti romani (din primul a facut parte Ion Cristoiu, din al doilea Vlad Petreanu si din al treilea Adelin Petrisor) au vizitat Iranul in ultimii ani, printr-un program oficial organizat de autoritatile de la Teheran.
Asa am ajuns si eu, intr-o dimineata de vineri (zi de week-end in Iran), in fata portretului Imamului Khomeini din aeroportul international care-i poarta numele. Stateam la indoiala daca sa risc sau nu o fotografie cu Liderul Suprem. Am scos repede telefonul din buzunar si, tinandu-l in fata ochilor ca un miop ce se chinuie sa citeasca, am apasat de doua ori pe buton. Imaginea a iesit insa neclara. Imi tremurase mana din cauza oboselii. Sau a anxietatii induse de faptul ca ma aflam intr-o republica al carei fondator folosise pentru Statele Unite apelativul de „Marele Satan”.
Cei doi lideri supremi: Khomeini si Khamenei
Legatura afectiva dintre Iran si Statele Unite a inceput cu 35 de ani inaintea revolutiei islamice care l-a adus la putere pe Khomeini. In 1943, unul dintre consilierii presedintelui american Roosevelt nota ca „Iranul poate fi o statiune experimentala pentru politicile postbelice ale Presedintelui, cu riscuri si costuri nesemnificative pentru Statele Unite.” Roosevelt a fost incantat de „ideea folosirii Iranului ca un exemplu a ceea ce am putea face printr-o politica americana altruista.”
Dar daca drumul spre iad e pavat cu intentii bune, drumul spre democratizarea Iranului a fost pavat de mana sahului Reza Pahlavi. Regimul acestuia era puternic sustinut de americani, interesati sa aiba un aliat solid in coasta Uniunii Sovietice, dar si de britanici care controlau intreaga extractie de petrol a Iranului. Procesul democratizarii a adus insa, in 1951, alegerea in functia de premier a lui Mohamad Mossadegh, un intelectual laic progresist si foarte iubit de popor. Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petroliera iraniana, dand o lovitura serioasa economiei britanice, dependenta de petrolul iranian. Cu aprobarea administratiei Eisenhower si sprijinul lui Winston Churchill, o echipa a CIA a organizat in august 1953 o lovitura de stat care l-a inlaturat de la putere pe popularul Mossadegh. Acesta avea sa moara dupa 14 ani de arest la domiciliu.
Graffiti anti-american pe un bloc din Teheran
Doua cozi, invaluite de lumina albastra a aeroportului international Imamul Khomeini, se formasera deja in fata mea: una a cetatenilor straini care asteptau in fata unui ghiseu din care politistul lipsea si cealalta a iranienilor care inaintau rapid. Printre ei Araz, studentul iranian cu par stufos si incurcat, pe care-l cunoscusem in avion. Este student informatician la Paris si, dupa ce l-am ajutat sa-si aranjeze chitara in compartimentul de bagaje, s-a oferit sa-mi arate Teheranul. Mi-a spus cateva dintre locurile preferate (al caror nume in farsi le-am uitat silitor imediat) si mi-a dictat cu grija numarul lui de telefon. A trecut de control fara probleme si ii vedeam parul urias printre tunsorile sobre ale prietenilor care il asteptau cu un buchet urias de flori. Speram sa-l pot reintalni.
Noi, strainii, am ramas in fata ghiseului gol pana ce coada iranienilor s-a epuizat. Dupa semnul scurt al unei uniforme le-am luat locul si toti au trecut fara probleme. Eu am asteptat ca politistul sa completeze un formular special pentru jurnalisti, scriind de la dreapta la stanga literele unduitoare ale alfabetului farsi. Mi-am amintit atunci gluma care spune ca in Iran nu a fost inca inventata linia dreapta. La ghiseul alaturat vedeam cum un cleric, imbracat intr-o lunga haina negru-verde, aseza in fata politistului un Coran si, peste el, cele 5 pasapoarte ale familiei sale. Are 5 inele groase cu pietre mate pe degete. Controlul meu s-a terminat aproape in acelasi timp cu al sau. Totul nu a durat mai mult de 15 minute. Cam cat la intrarea in Statele Unite, unde in plus esti si amprentat.
Pregatiri de Muharram si portretul Liderilor Supremi
Cu ajutorul americanilor de la FBI, in 1957 a fost infiintata politia secreta SAVAK, care a devenit bratul de fier a dictaturii sahului Pahlavi, catalogat de Amnesty International drept unul dintre „cei mai rai violatori ai drepturilor omului.” Pana atunci, islamul siit al iranienilor ramasese o doctrina apolitica, mai interesata de ce se intampla cu sufletul dupa moarte si de problemele de etica.
Dar in 1963, in timpul unei predici din timpul lunii Muharram, cea mai sfanta luna a siitilor, imamul Khomeini a asemanat asuprirea iranienilor de catre dictatura sahului cu martirajul celui de-al treilea imam Hussein, nepotul profetului Mahomed, care in anul 680 si-a sacrificat viata pentru Islam in batalia de la Karbala. Incepuse transformarea siismului intr-o „doctrina extrem de politizata, mesajul central al Muharram-ului devenind lupta pentru justitie sociala si revolutie politica” (Ervand Abrahamian).
Mormintele din Teheran ale unor martiri ai Revolutiei Islamice
Ceva nedefinit in atitudinea lor sigura m-a facut sa-i identific de la distanta pe cei doi ghizi oficiali care ne asteaptau pe aeroport. Aici mai toti barbatii poarta costume (majoritatea similare croielilor la moda in anii 80) si camasi fara cravata. Codul Islamic de Aparitie in Public, aprobat de Ministerul Indrumarii Islamice, descurajeaza barbatii sa poarte cravata si obliga femeile sa se acopere cu voaluri, preferabil fiind chador-ul. Ne inghesuim intr-o dubita mai obosita decat noi si pornim catre Teheran, pe o autostrada cu trei benzi. E 5 jumatate dimineata (fusul orar al Teheranului e cu o ora si jumatate inaintea Romaniei) si soferul da drumul la radio. In duba obosita se aude unduitor azan-ul, chemarea la rugaciune a muezinului, „Allahu Akbar”, scrisa si pe steagul Iranului.
E cald in masina, s-au aburit geamurile si ghidul mai tanar de langa mine, Ahmad, emana vapori de orient asudat in timp ce butoneaza la un Nokia cu caractere persane. Din mers vad desenat pe un bloc portretul urias al unui tanar cu barba. Il intreb pe Ahmad cine e omul si imi raspunde cu o urma de mandrie in voce: „unul dintre martirii nostri”. Sunt martirii morti in timpul Revolutiei Islamice si in razboiul din anii 80 contra Irak-ului, considerat a fi sprijinit tot de
Statele Unite si aliatii occidentali incearca sa deturneze sensul revolutiei islamice din 2011 incercand sa promoveze extremismul pentru a suprima miscarile islamice autentice si sa accentueze diferendele dintre siiti si suniti.Respingem orice violenta si orice promovare a extremismului.
Reza Dehshiri, vice-presedintele Organizatiei de Relatii Culturale si Islamice
catre Statele Unite.
Portretele acestor tineri, alaturi de cele ale Imamului Khomeini si succesorului sau Khamenei, domina toate strazile Teheranului. Sunt uriase si desi te poti obisnui cu ele, nu le poti ignora. In anumite locuri pot fi vazute si mormintele unor martiri, intotdeauna special ingrijite si impodobite cu flori. In luna Muharram-ului, adolescenti iranieni piosi se fotografiaza zambitori cu siluetele de carton in marime naturala ale acestor martiri.
Siluetele din carton ale unor martiri – doi dintre ei sunt cercetatorii in domeniul nuclear ucisi in atentate in 2010
„Miscarea noastra e o planta fragila. Are nevoie de sangele martirilor pentru a se transforma intr-un copac falnic”, spunea Imamul Khomeini cu cateva luni inainte de intoarcerea sa din exil. Cateva sute de oameni au murit de-a lungul protestelor intinse pe durata anului 1978, care au dus la fuga sahului din tara. La inceputul lui 1979, un guvern provizoriu format din discipolii lui Khomeini si veteranii miscarii lui Mossadegh au organizat un referendum pentru instituirea unei Republici Islamice.
Veteranii lui Mossadegh au cerut atunci introducerea pe buletinele de vot a celei de-a treia optiuni: o Republica Democratica Islamica. Khomeini a refuzat insa: „Nu folositi termenul occidental „democratic”. Cei care cer asa ceva nu stiu nimic despre Islam. Islamul nu are nevoie de adjective precum democratic.” Peste 20 de milioane de iranieni au votat in proportie de 99% pentru infiintarea unei Republici Islamice.
„Imamul Khomeini este o realitate intotdeauna vie”
Hotelul confortabil in care stam se numeste „Hotelul Revolutiei” (Enghelab Hotel). Primim programul pentru a doua zi si unul dintre romani anunta ca are deja programate doua intalniri si nu va participa la program. Credeam ca ghidul Ahmad nu poate transpira mai mult, dar iata ca o face. Ne spune ca a primit instructiuni ca grupul sa fie intotdeauna tinut impreuna si ca nu el ia decizia, ci superiorii sai. Replica romanului este mai taioasa decat racoarea diminetii: „Decizia a fost deja luata. Trebuie sa-ti informezi superiorii ca totul a fost stabilit si ca nu se negociaza.”
Pasapoartele ne-au fost retinute la receptie si, in ciuda promisiunilor, nu le vom mai vedea pana la plecare. Pentru prima data m-am intrebat daca voi putea avea si intalniri cu iranieni obisnuiti, nu doar vizitele oficiale inghesuite in program.
O studenta deseneaza in Piata din Isfahan, dominata de portretul Liderului Suprem
Constitutia Republicii Islamice a fost aprobata tot prin referendum, in luna Muharram, pe fondul crizei ostaticilor din Ambasada Statelor Unite la Teheran. In 1979, presedintele Jimmy Carter a permis intrarea sahului Pahlavi in Statele Unite pentru ca acesta sa-si trateze cancerul. Evenimentul a scos in strada 400 de studenti din miscarea Discipolilor Liniei Imamului care au escaladat, cu stiinta sau fara stiinta lui Khomeini, zidurile Ambasadei Statelor Unite, sechestrand personalul ambasadei pentru 444 de zile. Studentii erau convinsi ca CIA-ul planuieste o repetare a loviturii de stat din 1953.
Noua Constitutie ii atribuia lui Khomeini titlul de Lider Suprem pe viata, permitandu-i sa „traseze orientarea generala a Republicii Islamice”, sa demita presedinti sau sa-si impuna veto-ul asupra candidatilor la prezidentiale si sa poata numi o multitudine de oficiali ai statului: comandanti militari, directorul televiziunii si radioului national, procurorul general si judecatorii. In plus, ii atribuia titlul de Imam al Comunitatii Musulmane – siismul nu mai acordase pana atunci
Lumea merge in directia luptei impotriva puterilor hegemonice si Dumnezeu ne va ajuta sa facem asta. Sper sa putem lupta impreuna impotriva actelor satanice ale puterilor hegemonice.
Jafar Mohammadzadeh, adjunctul ministrului Culturii si Indrumarii Islamice – noiembrie 2012
un titlu sacru cu astfel de conotatii de infailibilitate. Noua Constitutie adauga si faptul ca „Liderul Suprem este egal in ochii legii cu toti ceilalti membri ai societatii.”
Hotelul Revolutiei este un bloc inalt, de 17 etaje, aproape de Piata Revolutiei dar si de cel mai mare mall din Teheran. Pare a fi un complex nou si este pe trei sferturi gol dar, lipit de el, se afla un centru urias de computere din care poti cumpara orice. Unul dintre magazinele sale interioare are intrarea croita in forma logo-ului Apple. Si aici, inauntru, sunt afisate cateva portrete: al unui informatician, Steve Jobs, si al unui cantaret, Leonard Cohen.
Martir cu mitraliera si un tanar cu carti in Piata din Isfahan
La opt ani de la moartea Liderului Suprem Khomeini, teologul siit reformist Mohammad Kathami a surprins castigand alegerile din 1997 pentru presedintia Iranului cu aproape 70% dintre voturi. Pentru o perioada de 8 ani Iranul devine terenul reformelor lui Kathami care deschide relatiile cu tarile occidentale si extinde programele educationale si medicale, femeile reprezentand astazi 63% dintre studenti si 45% dintre doctori. In schimb, secretarul de stat american Madeleine Albright a recunoscut ca lovitura de stat din 1953 a fost o eroare, iar Marea Britanie si-a redeschis ambasada la Teheran.
Insa intr-un discurs din ianuarie 2002, la trei luni de la atacurile teroriste din New York, presedintele american George W. Bush nominaliza Iranul ca fiind o amenintare majora la adresa pacii lumii si il incadra in „Axa Raului”. Din acel moment, scria New York Times, conservatorii din Iran au fost incurajati sa blocheze reformele printr-o redesteptare a dezgustului si animozitatilor iranienilor fata de americani. Clericii „principialisti” au interzis in 2004 participarea la
Stiti ca, acum, americanii se amesteca in probleme noastre interne: sprijina opozitia iraniana si se amesteca in problemele energetice. Americanii trebuie sa respecte valorile nationale iraniene si interesul nostru national.
Javad Kachoucian, consilierul Ministrului iranian de Externe- noiembrie 2012
alegerile parlamentare a peste 2000 de candidati reformisti, alegerile prezidentiale fiind castigate in 2004 de conservatorul Mahmoud Ahmadinejad.
E 7.30 ora Iranului si abia acum ma intind in patul camerei din „Hotelul Revolutiei”. Pe fereastra de la etajul 3 nu se vede cerul, dar pot vedea cele doua portrete uriase ale Liderilor Supremi desenate pe blocul vecin. Buna-dimineata Iran. E prima zi a celei mai sfinte sarbatori siite: Muharram.
Mai puteti citi pe HotNews.ro alte doua reportaje din Iran:
INTERVIURILE HotNews.ro