Fraudarea bugetului UE & evaziunea fiscală în materia TVA-ului

Cadrul jurisprudențial conturat (recent) atât în dreptul național[1], cât și în dreptul european[2] în jurul problematicii prescripției răspunderii penale relevă la acest moment o serie de divergențe de interpretare și aplicare, unele mai subtile, altele mai evidente.

O asemenea divergență a fost sesizată în ultimul an în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală în materie de TVA[3], instanțele naționale având sarcina adițională de a stabili dacă asemenea infracțiuni se circumscriu fraudelor ce aduc atingere intereselor UE,pentru a determina care sunt dispozițiile incidente cu privire la prescripția răspunderii penale.^[4]

În contextul antamat, reținem că instanțele naționale, în soluționarea fiecărei cauze în parte, rămân obligate să stabilească, aprioric, dacă infracțiunile de evaziune fiscală reprezintă fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv dacă asemenea fapte intră sub incidența art. 325 alin. (1) TFUE și a art. 2 alin. (1) din Convenția PIF, astfel cum acesta a fost interpretat prin Hotărârea din 24 iulie 2023 a CJUE.

Noțiunea de fraudă[5] este definită la art. 1 din Convenția PIF ca fiind orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la folosirea de documente false, inexacte sau incomplete în scopul perceperii pe nedrept a unor fonduri europene, detunarea acestor fonduri etc., în esență acțiuni sau omisiuni susceptibile de a diminua în mod ilegal bugetul UE.

În cuprinsul Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 05 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal regăsim definită atât noțiunea de fraudă (definiție similară celei din Convenția PIF)[6], cât și noțiunea de interesele financiare ale UE, ce reprezintă practic toate veniturile, cheltuielile și activele cuprinse, colectate sau datorate la bugetul UE, implicând desigur și bugetele instituțiilor UE.

La nivel național, sancționarea fraudei ce aduce atingere intereselor UE, înțeleasă în sensul arătat anterior, operează în temeiul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, la Secțiunea 4¹din acest act normativ, denumită marginal Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, fiind preluate în integralitate dispozițiile art. 1 din Convenția PIF. Așadar, la nivel național, au fost implementate mecanismele legale necesare pentru sancționarea fraudelor împotriva bugetului UE.

Continuând, în ceea ce privește frauda în materia TVA-ului, amintim cu titlu prealabil că bugetul UE este finanțat în mare parte din resurse proprii și completat cu alte venituri. Resursa proprie bazată pe TVA constă într-un procentaj din TVA-ul estimativ colectat de statele membre, care este transferat către Uniune. În acest sens, potrivit art. 3 al Directivei (UE) 2017/1371, în ceea ce privește veniturile obținute din propriile resurse de TVA, Directiva se aplică doar în cazurile de infracțiuni grave împotriva sistemului comun privind TVA. În sensul acestei Directive, infracțiunile împotriva sistemului comun privind TVA sunt considerate a fi de natură gravă în cazul în care acțiunile sau inacțiunile intenționate sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre ale Uniunii și implică un prejudiciu total de cel puțin 10.000.000 EUR.

La nivel național, sancționarea infracțiunilor de evaziune fiscală operează în temeiul Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Prin Legea nr. 125/2003 privind completarea Legii nr. 241/2005 a fost introdus art. 9¹ce reglementează evaziunea fiscală în materia TVA-ului comisă în cadrul unor scheme frauduloase cu caracter transfrontalier, având ca efect diminuarea cu cel puţin 10.000.000 Euro, în echivalentul monedei naţionale, a resurselor bugetului Uniunii Europene.[7] În esență, Legea nr. 153/2023 transpune dispozițiile Directivei (UE) 2017/1371, existând într-un final o corelare a dispozițiilor unionale cu cele naționale.

La acest moment, divergențele în practica judiciară pot fi sesizate în cauzele de evaziune fiscală în materia TVA-ului cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii 153/2023, în raport de normele referitoare la aplicarea legii penale în timp. Cu alte cuvinte, pentru infracțiunile de evaziune fiscală în materie de TVA săvârșite anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, încadrarea acestora în fraude ce aduc atingere bugetului UE rămâne un subiect relativ deschis.

Cu titlu de exemplu, pentru a sublinia această divergență de interpretare, arătăm că, soluționând o speță de evaziune fiscală în materie de TVA, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, a apreciat că în sfera de aplicare a noțiunii de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale UE pot fi incluse infracțiunile de evaziune fiscală în materie de TVA, independent de prag, instanța supremă reținând că „Întrucât resursele proprii ale Uniunii includ, în special, veniturile din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilit în conformitate cu normele Uniunii, există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă.”[8]Subsecvent, Înalta Curte a apreciat că în speță se va aplica standardul de protecție stabilit prin Hotărârea din 24 iulie 2023 a CJUE.

În schimb, abordarea Curții de Apel București în spețe similare pare a fi una mai nuanțată, premisa reținută fiind că nu orice infracţiune care aduce atingere bugetului de stat sau, lato sensu, unui patrimoniu public, aduce atingere, în manieră indirectă, şi intereselor financiare ale Uniunii Europene, o astfel de interpretare extensivă nesocotind limitele aplicabilităţii principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.[9]

În cele din urmă, trebuie reținut că în jurisprudența CJUE s-a stabilit obligația instanțelor de judecată de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii Europene, fără însă a le obliga să lase neaplicate dispozițiile naționale ce au un caracter suficient de efectiv și disuasiv în combaterea fraudei privind TVA-ul.[10] Așadar, câtă vreme la nivel național există mecanisme clare și riguroase, ce respectă standardul impus de CJUE, pentru sancționarea faptelor de evaziune fiscală în materie de TVA, abordarea trebuie să rămână una echilibrată, ceea ce implică înțelegerea clară și corectă a principiilor trasate de CJUE.

În concluzie, instanțelor de judecată le revine atât sarcina de a garanta colectarea eficientă a resurselor Uniunii Europene, dând efect deplin obligațiilor de combatere a fraudelor, dar și sarcina de a respecta principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, existând în cele din urmă un echilibru explicit între sistemele de referință – unional și național.

[1] În mod particular în raport de Deciziile CCR nr. și ale ICCJ –

[2] prin raportare la Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU [Lin].

[3] Pentru infracțiunile săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 125/2023.

[4] Pentru a stabili practic dacă în soluționarea cauzei se va pune în aplicare dreptul Uniunii Europene, în acord cu reperele de interpretare evidențiate în Hotărârea Curții de Justiție din data de 24 iulie 2023.

[5] A se vedea în acest sens Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 8 septembrie 2015, Ivo Taricco s.a, C-105/14 și Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15.

[6] Mai precizăm că Regulamentul Financiar (Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii Financiar[6] nu prevede o definiție expresă a noțiunii de fraudă, în conținutul său făcându-se trimitere deopotrivă la art. 1 din Convenția PIF și la art. 3 al Directivei (UE) 2017/1371, conchizând așadar că de principiu frauda trebuie înțeleasă în sensul prevăzut în Convenția PIF.

[7] Potrivit art. 9¹ din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost completată: „(1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi orice acţiune sau inacţiune comisă în cadrul unor scheme frauduloase cu caracter transfrontalier având ca efect diminuarea cu cel puţin 10.000.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, a resurselor bugetului Uniunii Europene, prin: a) utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente false, incorecte sau incomplete privind TVA; b) nedivulgarea de informaţii privind TVA, atunci când aceste informaţii trebuie divulgate potrivit legii; c) prezentarea de declaraţii corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA. (2) Tentativa la infracţiunea prevăzută la alin. (1) se pedepseşte.”

[8] A se vedea ÎCCJ, S.pen., Decizia penală nr.45/A din 09.02.2024, definitivă.

[9] A se vedea Decizia penală nr. 816/2024 din 27/06/2024 a Curții de Apel București, S. a II-a pen., definitivă. A se vedea Curtea de Apel București, S. I. pen., Decizia nr. 588 din 15.05.2024, definitivă.

[10] A se vedea în acest sens Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 8 septembrie 2015, Ivo Taricco s.a, C-105/14 pct.49; Hotărârea Berlusconi și alții, C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, EU:C:2005:270, pct.72, precum și Hotărârea Kücükdeveci, C‑555/07, EU:C:2010:21, pct. 51.

Un articol semnat de Paula Maftei (pmaftei@stoica-asociatii.ro), Associate, STOICA & ASOCIATII.

Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII