Frere Jacques, dormez vous?… (de Sorin Ionita)

„Trebuie sa fii un geniu ca sa intelegi Europa – sau un francez”, zicea odata fostul secretar de stat Madeleine Albraight. Ea insasi este nascuta in inima Europei, in vremuri tulburi, trebuie ca stia ce vorbeste.

Dar lucrurile s-au mai complicat intre timp: francezii par angajati intr-o lupta de ariergarda pe continent si in lume, osciland intre apropieri ezitante si izbucniri arogante (vezi Chirac catre est-europeni, cu „ati pierdut o buna ocazie sa taceti”).

Din motive evidente, precum demografia, limba franceza pierde in favoarea altora, ca engleza sau spaniola. Nu vorbim de secolele trecute, cand ea era mediul de comunicare de rigueur in diplomatie.

Dar chiar inainte ca Marea Britanie sa adere la Piata Comuna in 1973, era singura limba oficiala a clubului. De atunci incoace, valurile succesive de extindere i-au anulat suprematia.

Intai au tradat-o Spania si Portugalia, rude latine, care sunt mai degraba neinteresate de raca lingvistica; apoi tarile scandinave, puternic anglofone; apoi est-europenii, care nu prea vorbesc limbi straine (desi ei au impresia gresita ca vorbesc: procentul este de doua ori mai mic decat in Vest), dar cand invata, aleg engleza sau germana.

Oroare, chiar in Elvetia, unde este limba oficiala si parte a identitatii nationale, franceza este in pericol: cantonul germanofon Zurich, care include capitala economica a tarii, vrea ca in scoli engleza sa inceapa sa fie predata la cursul primar inaintea francezei.

Aceste motive sunt insa doar parte din explicatie. De fapt, Parisul a gospodarit prost in ultima vreme resursele de cultura si civilizatie de care, slava Domnului, Franta dispune din belsug.

Imi amintesc ca, inainte de 1989, Institutul Cultural Francez era unul dintre cele mai frecventate locuri de informare si socializare din Bucuresti, celelalte neavand acelasi lustru sau aplomb.

Prezenta sa publica diminuata dupa Revolutie o fi fost cauzata si de explozia de alternative pe piata liberalizata de media, film si carte, dar in primul rand se datoreaza politicii culturale inerte a statului francez in tarile foste socialiste. Ce sa mai zicem de presedintele Mitterrand, care a reusit sa fie in contratimp cu toate marile momente ale tranzitiei est-europene dupa 1990.

Este de neinteles de ce oameni precum Chirac leaga azi imaginea tarii lor de initiative ridicole si nefunctionale, precum crearea cu bani de la buget de replici francofone la Google si CNN sau epurarea limbii de neologisme prin lege.

Asta, cand sunt atatea domenii in care Franta este lider mondial, ce pot fi promovate ca lectii de buna practica: excelente servicii publice, multinationale de mare succes, premiere tehnologice, o lunga traditie in stiinta si explorare, cea mai vizitata tara din lume (75 de milioane de turisti pe an, mult inaintea SUA, cu doar 50 de milioane; o fi vreun motiv pentru care toti oamenii astia vin sa vada Franta, nu?).

Dincolo de problemele stiute, sunt multe lucruri care merg bine in Hexagon, anume chiar acelea care se bizuie pe globalizare, francezii demonstrand ca se numara printre castigatori in aceasta cursa.

Paradoxal, in loc sa radieze energie si optimism cum te-ai astepta, elita politico-intelectuala franceza are tot timpul un aer provincial, trist si intepat: in perpetua defensiva, dezvolta paranoia de cetate asediata, desi atacatori nu exista.

De exemplu, stapanit de aceasta maladie intelectuala, fostul premier Lionel Jospin este de parere ca „daca franceza nu mai poate fi limba puterii, atunci trebuie sa fie limba contra-puterii”.

Este exact tentatia careia trebuie sa-i reziste Franta: aceea de a se cantona intr-o previzibila litanie anti-globalista si anti-americana, ca o batrana curtezana care se agata de singurul refren cu priza la putinii admiratori ramasi.

Bine ar fi ca zilele astea, la Bucuresti, sa se demonstreze ca Organizatia Francofoniei este mai mult decat un forum de vorbe goale sau o linie Maginot simbolica impotriva Commonwealth.

Daca asta se vrea, va esua, pentru ca ea nu se bazeaza pe o comunitate reala, nici macar de limba: fostele colonii vin pentru „cooperare economica” (adica bani), iar bastioane ale francofoniei ca Bulgaria, Albania sau Ungaria par mai curand ratacite in peisaj.

Daca Chirac cheltuieste un miliard de euro pe an doar pentru a avea audienta la tiradele sale impotriva inamicilor iluzorii („mondializarea”, neoliberalismul etc.), atunci sunt bani aruncati.

Dar o Franta destinsa si optimista, cu idei fezabile pentru Balcani, Transnistria, Africa sau orice altceva, poate fi un model de urmat. Impresia mea este ca antreprenorii francezi, versatili si poligloti, desi priviti cu scepticism la ei acasa, isi fac din plin datoria in a tine sus steagul tricolor. In schimb, politicienii si liderii de opinie francezi au mari restante in directia asta.