Frontierele vrajbei noastre. Politica ce ne desparte

În 8 decembrie o țară întreagă și diaspora sa, România, a aflat cu stupoare decizia JAI (Consiliul pentru Justiție și Afaceri Interne), de a respinge aderarea României la spațiul Schengen, pornind de la refuzul surprinzător al Austriei, prin vocea Ministrului de Interne, Gerhard Karner și a Primului Ministru, Karl Nehammer. 25 de state au spus „DA”, mai puțin unul. Am trăit direct reacțiile românești la acest vot de neînțeles, nu numai pentru români, cât și pentru UE. O țară întreagă redescoperă astfel, cu emoții puternice și contradictorii, marginalizarea, discriminările și este din nou frustrată de a fi ținută pe margine, de a fi izolată, într-un construct european care se dorea incluziv. România este însă din nou exclusă, după zeci de ani de comunism izolaționist, după alte zeci de ani de tranziție democratică chinuitoare, de data aceasta de la spațiul de liberă circulație. Vreo 20 de milioane de oameni sunt europeni cu drepturi limitate, deși raportul Comisiei Europene este favorabil României și 25 de state participante au spus „Da”.

De peste zece ani creez punți culturale între România și Austria. De peste zece ani organizez conferințe, seminarii comune, școli de vară, vizite de studiu în ambele direcții, scriu și predau despre literatura română și despre destinul ei european și mondial. Zeci de profesori și studenți din Austria și România au circulat în ambele direcții, s-au cunoscut, au dialogat și și-au negociat valorile culturale, profund europene. Au stat la aceeași masă, cu aceleași drepturi și responsabilități. Am circulat de zece ani pe o hartă europeană încă secționată de granițe politice, dar unde zecile de persoane implicate în proiectele comune și-au depășit frontierele etnice și culturale. Și ca mine sunt mulți, mulți oameni, care mai cred încă în astfel de valori comune și care au fost convinși că retoricile naționaliste, retrograde și caduce de secol XIX au expirat. Că e timpul pentru o lume nouă, mai dreaptă, mai puțin…excluzivă. Am sperat până în ultimul moment că vom reuși împreună să găsim soluții pentru ca aceste granițe, care astăzi ne rănesc mândria ca o sârmă ghimpată, să dispară. Sunt totalmente anacronice. În 8 decembrie însă, politicianismul populist a învins din nou, într-o UE, din ce în ce mai slabă, din ce în ce mai vulnerabilă la autoritarism. Însuși principiul votului total, de 100%, este anacronic și nefuncțional, pentru că este expus manipulărilor și jocurilor exterioare și pentru că blochează orice acțiune, orice reformă reală, practică.

Văd în jurul meu cum milioane de români încearcă să găsească o rațiune pentru această excludere bruscă, neașteptată, irațională și brutală. Milioane circulă deja și trăiesc în UE, participă activ, onest și direct la funcționarea țărilor unde au ales să trăiască. În Austria, cunoaștem desigur situația miilor de persoane care îngrijesc bătrâni, sunt mulți alții care îndeplinesc munci funcționale vitale, fără de care Austria ar funcționa cu greu. Fără aceste zeci de mii de oameni ar trebui efectiv să se reformeze. Salariile lor sunt mici, dar munca neprețuită. Ei sunt oare cei care îngroașă numărul azilanților invocați de Primul ministru și de Ministrul de Interne? Ei sunt cei disprețuiți și umiliți de acest mod de a face politică. Ei sunt cei care însă îngroașă mereu cozile infernale de la frontiere. Ce explicații pot ei găsi? Toți acești oameni care trudesc în Austria, cei care transportă mărfuri înspre/ dinspre Austria și România, oamenii simpli și muncitori, ținuți cu orele pe marginea unui drum de frontieră, buzunăriți ca niște pungași de la marginea vreunui imperiu? Ce răspuns le pot da politicieni iresponsabili dar populiști? Că sunt 75.000 de azilanți neînregistrați în Austria din cauza României, din cauza lor, azilanți economic veniți pe ruta balcanică, rută ce nu trece oricum prin România? Că frontierele externe ale UE nu funcționează în România, cu toate că datele oficiale ale „Frontex” (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) spun contrariul? Că acum, în acest context migraționist, nu este necesară extinderea spațiului Schengen, ci rediscutarea lui, cu toate că în vizita sa recentă, Primul Ministru Nehammer a asigurat autoritățile croate că vor susține aderarea lor, fapt deja întâmplat? Toate aceste argumente se prăbușesc, iată, ca un castel de cărți într-o simplă analiză de discurs versus realitate. Acum, în momente de criză globală și europeană ca acesta, milioane de oameni căutăm răspunsuri logice, de fapt inexistente. Și de-aici încolo, drumul se deschide larg suspiciunilor, marile și micile suspiciuni. Nefericitele suspiciuni, care pun alte frontiere. Suspectăm populismul cinic de dinaintea alegerilor locale din ianuarie 2023 din Austria de Jos (Niederösterreich), unde partidul de dreapta al cancelarului, ÖVP, este în criză de voturi și ar avea nevoie de o infuzie de radicalism anti-migraționist. Suspectăm legăturile underground cu regimul oligarh agresor de la Moscova, și un „Njet!” venit direct de la Kremlin. Asta și fiindcă poziția României este extrem de clară și de ostilă agresiunii rusești din Ucraina și pentru că România are o atitudine exemplară în criza refugiaților ucrainieni. Bravo ei! Nu există neutralitate în vreme de război. Suspectăm interese economice ascunse care țin de resursele naturale. Suspectăm orice față de cei ce ne resping pentru că nu înțelegem. Și suspiciunea, neîncrederea, duc la ostilitate, la negare, la distanțare și la dezbinare.

În plus, mai mare val de furie anti-austriacă nu am văzut în România niciodată. Și asta mă întristează și mă sperie deopotrivă. Riscul este acela de a generaliza, pentru că atunci când nu există argumente, ci doar suspiciuni, motivele fiind neclare, tot acest val de frustrare, acest tsunami emoțional născut din cutremurul ostracizării politicianiste, se revarsă asupra tuturor, asupra majorității oamenilor simpli și onești, care cred în români. Iată cel mai mare risc. Argumentele puternice în favoarea integrării nu mai contează, nu sunt consolatorii: nu mai contează că România participă activ la dinamica europeană, că frontieriștii români asigură stabilitate, în ciuda unor eforturi uriașe și blocaje de circulație de zeci de kilometri. Realitatea spune că, fie că vor sau nu politicienii, noi suntem deja europeni. Iar decizia guvernului austriac nu este decizia austriecilor. Mai mult, decizia ÖVP nu are legătură decât parțial cu România. În strategia populistă a politicienilor, România coincide doar cu identificare cauzei, răului universal imaginar, pentru care ei spun „NU”. Dar în mod paradoxal, acest „NU” este și împotriva austriecilor, în aceeași măsură, și a destinului lor european deopotrivă. O astfel de formă de autoritarism istoric, irațional, este extrem de malignă și va aduce izolare și multe prejudecăți etnice, prin generalizare, fapt reprobabil. După ce oameni vor fi revenit din concedii prelungite, fără cozi la frontierele croate, după ce la anul magnetismul imperialist rus se va prăbuși ca un castel de nisip, după ce alegerile vor trece și ÖVP tot la putere va sta, atunci ce va rămâne din această negație? Familia, vecinul, prietenul, muncitorul de la salubrizare, din supermarchet și din construcții, femeia care îngrijește bătrânii singuri, adică toți acei oameni respectuoși, simpli și harnici, care participă la bunul mers al lumii va fi tot un „Ausländer”. „Ausländerul” nostru e aproapele nostru. Mai mult, decizia este potrivnică și austriecilor prezenți în România în diverse acțiuni comune, deschiși și implicați în colaborări economice, sociale, culturale cu românii. Și nu mă refer doar la frontierele, pe care din pandemie oricum Austria le-a reinventat și la propria-i graniță de altfel, așa că deducem că și ele au fost fără succes în oprirea fluxului de migranți reclamat de politicieni. Mă refer la un grav deficit de imagine și de încredere, pe care decizia celor doi politicieni a provocat-o în 8 decembrie, prin riscul generalizării. Atunci când asistăm la crize profunde (război, pandemie, economie), când umanitatea suferă și se închide devenind ostilă, suntem nevoiți să arătăm contrariul, nu să o închidem și mai mult. Acesta era marele proiect european, un proiect incluziv, atât de urât și de invidiat de vecinii autoritariști de peste tot. Prin alimentarea prejudecăților etnice, prin alimentarea fricii față de „străin”, prin iluzia conservării și a neutralității, prin discursuri spumoase naționaliste, rezultatele obținute vor fi scurte, ca un fum. Vor dispărea rapid și atunci când fumigenele politicienilor se vor disipa, vom vedea că suntem de fapt împreună deja de mult timp, unul lângă celălalt, extrem de asemănători, cu multe valori similare. Vom vedea că putem găsi soluții la ceea ce ne desparte, că avem mare nevoie unii de alții și că nimic nu e mai rău pentru națiuni decât să se excludă. Mi-e teamă însă să nu fie prea târziu pentru noi toți, atâta timp cât ne antagonizăm, când devenim sceptici și suspicioși. Când trăiești cu convingerea că nu ești dorit, acest fapt poate genera multă, multă distanță. Oare cine își dorește această distanță? „Cine seamănă vânt, va culege furtună!”, spunem noi. Furtuna este populismul european care se extinde ca un cancer malign și care ne va arunca în brațele tiranilor. Și Europa nu poate să uite că autoritarismele secolelor trecute au dus la războaie îngrozitoare, la foamete, la crime odioase, la camere de gazare, la gulaguri de exterminare. Milioane de victime ale populismului naționalist bântuie trecutul nostru comun.

„Și eu sunt supărat!”, spunea deunăzi ministrul de interne Karner, secondat mai mereu de Primul Ministru Nehammer, ca un brav aghiotant. Este prea puțin, prea târziu și o mare ironie la adresa românilor și austriecilor. Am o mare șansă: privesc criza aceasta europeană, și de dinăuntru și dinafară. Dacă austriecii sunt cei pe care i-am cunoscut în ultimii zece ani, fermi și preocupați de dreptate socială, ar trebui să le ceară să plece acestor politicieni, ce nu doar că nu îi reprezintă, dar le creează și mari deservicii. Pentru că tocmai le-a fost creat un mare deserviciu european. Inadecvați, ca și cum ar fi venit costumați în armuri de soldați medievali, la „Simfonia a IX-a” a lui Ludwig Van Beethoven, reprezentații politici ai Austriei au dat o palmă cinică celorlalte 25 de state participante la concertul european al „Odei bucuriei”.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro