Gândind cu capul și cu inima

În anul 2017, Gabriel Liiceanu publica la editura pe care o conduce un volum intitulat România, o iubire din care se poate nu muri. Citind-o, mi-a atras atunci în mod special atenția un eseu intitulat Cele trei meserii ale omului. Un text la vremea aceea inedit (toate celelalte fuseseră inițial publicate pe site-ul contributors.ro) în care era vorba, între altele, despre ceea ce ar putea fi cea mai grea meserie a omului. Aceea de cetățean sau de om de lume.

Mi-am amintit eseul d-lui Liiceanu zilele trecute când am citit volumașul (îi spun așa fiindcă nu are nici 100 de pagini, dar cât bun simț, câte lecții de viață,  câtă înțelepciune și câtă omenie sunt înmagazinate în ele!) Inima gânditoare. Despre Israel și Palestina  al lui David Grossman (editura Polirom, Iași, 2024). Cartea îneamnă o selecție din articolele sau conferințele mai vechi sau mai noi ale binecunoscutului romancier evreu. Cel mai vechi datează din anul 2017 și e discursul de acceptare al titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Ebraice din Ierusalim, cele mai recente au fost scrise în primele luni ale anului 2024. Cele mai multe au apărut la timpul potrivit în prestigiosul cotidian israelian Haaretz unde David Grossman publică de mulți ani articole de opinie, iar ideea antologării și apariției lor într-un volum apărut cu puțină vreme în urmă la o editură olandeză este intim legată de tragedia declanșată odată cu atacul criminal executat de forțele armate palestiniene în ziua de 7 octombrie 2023. Volumul a fost tradus în românește de Ioana Aneci și a apărut la editura ieșeană Polirom.

Într-un text intitulat Inima gânditoare (Pascal vorbea despre om ca trestie gânditoare), text care a fost la origine un discurs rostit la finele anului 2022 când lui David Grossman i s-a decernat premiul Erasmus, scriitorul își amintește că demult, pe vremea când avea numai opt ani, l-a auzit întâmplător la radio pe marele pianist Arthur Rubinstein spunând că arta l-a făcut fericit și că grație artei a ajuns să cunoască fericirea. În anii ’50 ai secolului trecut când se întâmpla povestea asta cuvântul fericire nu era tocmai în uz într-o țară de abia înființată și cu toate astea copilul de doar 8 ani care era pe atunci David Grossman și-a spus în gând că vrea și el o astfel de fericire, că vrea și el să fie artist. În deja amintitul discurs de la Universitatea Ebraică din Ierusalim (discursul se cheamă Scriitor într-o țară ocupantă), Grossman admite că face ceea ce și-a dorit. Că e scriitor și că scrisul e pentru el “o mișcare liberă, mlădioasă, ușoară de-a lungul axelor imaginare dintre băiețelul și bătrânul care am fost și voi fi, dintre bărbatul și femeia care sunt, dintre mintea sănătoasă și pierderea minților. Dintre evreul din lagărul de concentrare și comandantul lagărului- care sunt amândoi în mine. Dintre israelianul care sunt și palestinianul care aș fi putut fi”. Înțelegem din asta că scrisul, cu toate ambivalențele pe care le presupune el, i-a dat lui Grossman acea inimă gânditoare sau deschisă ori dezgolită ce îi îngăduie intelectualului să nu înceteze a gândi.

Nu știu dacă David Grossman este un melancolic, însă citind ceea ce este scris în articolele antologate în volumul recent apărut la Polirom am înțeles că el a deschis fereastra vagonului cu care călătorește în viață fără să-i pese de avertismenul din binecunoscuta inscripție E pericoloso porgersi pe care ni-l reamintea cu ani în urmă Wolf Lepenies în cartea Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, apărută în 2006 și în românește (Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2006) cu o consistentă prefață datorată lui Andrei Pleșu.

David Grossman observă la un moment dat că ceea ce s-ar putea numi condiția Israelului a fost de la bun început și a rămas nedreaptă. “Israelul- notează David Grossman în articolul Israelul se prăbușește în hău apărut inițial în marele cotidian New York Times la data de 1 martie 2024- este singura țară din lume a cărei eliminare este cerută într-un mod cât se poate de fățiș”. Și mai spune David Grossman că este “rușinos că această ură criminală este îndreptată numai împotriva unui popor care în urmă cu mai puțin de un secol chiar a fost cât pe ce să fie eradicat”. Și asta face ca în ziua de azi Israelul să fie pentru locuitorii săi “mai degrabă o fortăreață decât un cămin”. Grossman are dreptate să fie nici măcar o singură secundă neiertător nici cu Hamas, nici cu Hezbollah, nici cu Iranul care cer ca Israelul să înceteze să mai existe. Însă la fel de îndreptățit mi se pare a fi David Grossman ca el, declarat intelectual de stânga, să fie în articolele sale cum nu se poate mai critic la adresa Knessetului, a  guvernului israelian și a premierului Beniamin Netanyahu care nu au căutat să se înțeleagă cu palestinienii, cu minoritățile, cu cei din fâșia Gaza și care au făcut astfel încât să justifice întrebarea dacă Israelul mai este azi o democrație. Când s-a încheiat Războiul de șase zile, legendarul Yitzak Rabin observa că toți israelienii se bucură, cu excepția soldaților. Rabin vedea în aceasta un semn că “poate poporul evreu nu a fost crescut și nu e obișnuit să simtă bucuria ocupantului și a învingătorului”. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro