Iar (mă scuzați) despre vânătoare

În preumblarea-mi pe plaiuri, la colțul-cotitură a unui râu major, unde lunca a făcut loc unor smârcuri, coline buruienoase, lăstăriș, desiș, plus o pădurice relativ sovajă, observ deambularea unui ins cu pușcă. Vânător deci, însoțit cu câinele de rigoare. Canin mult mai vânător ca stăpânul său, căci amușinează și dă din coadă mai excitat ca un drac gol, alergând și tot scotocind, iar și iară, prin orice tufiș, smoc ierbos, denivelare, dâmb, hudă. Ne-ndepărtăm, ne-apropiem, n-avem încotro: ne salutăm, intrăm în vorbă. Că cum merge, ce merge, cât și mai ales pentru ce. Detalii mai puțin interesante: plătești la mistreț și ciute per capita/bucată; în rest, la iepuri și fazani n-ai nici taxă nici cotă, nici mamă nici tată, deci razi și ridici câți îți pică, duci acasă tot. Înțelegeți dvs.: la soție și copilași, să-i fericești pe toți în veci pururi.

Cu treaba din urmă, adică pân-aici, sunt parțial de acord. Căci e summa summarum a inteligenței și mentalității populare să consideri că dacă ești vânător musai e s-ai nevastă care adoră să stea toată ziulica, în fiece seară și-n fiece zori, numai și numai la bucătărie. Să taie, belească, ecorșeze, deplumeze, tranșeze, să fiarbă și frigă sau bage la cuptor, ba chiar și-n congelatoare și-n borcane sărate, să facă grătar, tocană, cârnați, ciorbe. Ba chiar să săreze, usuce și tăbăcească piei, să-ntindă mese peste mese, băuturi gârlă, apoi să le și strângă și să spele toate vasele și tacâmurile bărbatului mare vânător dempreună cu ale tuturor colegilor sau prietenilor lui de, ce să zic, mare vânătoare… Iar din congelatoarele arhipline să nu dea nicidecum câte-o ciosvârtă de lux gurmandesc și pe la rude, amici, colegi sau vecini, ori mai degrabă chiar dimpotrivă, căci mulți, foarte mulți tocmai că fac din dăruire/împărțire/vânzare de trofeu carnal mare tamtam de impresionat și de cumpărat tăceri, conștiințe, șefi, pretini.

Rămânând la ideea vieții excesiv axate pe slugărit a unor doamne și soții cu statut formal de fițoase și-aproape-vipuri, însă naturalist zis cam de sclave, chiar în detalii de tipul celor listate mai sus mi se plângea, mie și cam aproape oricui altcuiva, colegi/colege, cunoștințe de ocazie, poate și trecători, o fostă nevastă de vânător. Una din cele ajunse libere, ușurate sufletește, integre și sincere abia după negrul eveniment (da, ați ghicit, e exact cazul proastei glumițe pe care ți-o aruncă aproape orice vânător, cum că „se știe, la vânătoare se mai întâmplă și accidente”) care le pune brusc în postura de văduve vesele. Acuma drept e și că nu absolut toate cazurile sună, de-ar fi să fie rostite, chiar așa. Precis existând și o groază (să te-ngrozești nu alta) de bărbați vânători care fac în persoană absolut toate gospodăreștile acte pomenite mai sus (deplumat, belit, tranșat, gătit… nu doar îngurgitat gargantualnic-gurmand); ba chiar își și schimbă, bagă și trag și spală și lustruiesc ei înșiși cizmele lor fudule însă pline de noroi sau nămol după fiece escapadă de gen. Sau doi-trei care nici nu spun soției, sărând, uscând și tăbăcind pe ascuns pieile îmblănite, apoi predându-le frumos la modiști/modiste, pentru a se prezenta în salonul matriomonial ori chiar în dormitorul conjugal direct cu surpriza a tot felul de blănițe, manșoane, brâu pentru șale reumatice, zgărdițe, ba chiar și gulerașe, poșete, papuci (inclusiv riscând replica acidă a câte uneia mai emancipate, gen „așaceva du-i mă-tii; n-ai auzit că de douăzej-de-ani nu se mai poartă, că nu mai ie ieco și ietic, idiuotule!?…”). Însă dincolo de orice majoritate ultracovârșitoare de masculi sensibili, nobili și delicați față de doamnele ori damele lor, precis că există și unii (cotloane, enclave, pivniți ale sufletului și-ale vilelor personale, excepții sau minorități caracterizabile prin egofilie, misoginie, fudulie și autoritarism) care își echilibrează și chiar completează bădărănia cu abuzuri nu doar într-ale împușcării cu sânge înfierbântat de patima uciderii de-aproape orice le permite legea și degetul pe trăgaci, ci și cu abuzuri pe plan domestic și micro-/macro-social. Așa că bine fac unele tipe care, înainte să se decidă dacă te vor ori ba, consimt/cedează ori nu încă, îți mai pun și întrebarea auxiliar-minoră relativă părerilor tale despre peturi, javre, jivine. Deoarece, tradiționalmente, Cântecul miresii din pretutindenea României de până mai ieri nu vorbea despre altceva, mereu-mereu pe parcursul zilelor și nopților nunții, decât despre rolul nevestei de animal de casă, bou de povară, vacă de prasilă, obiect animat totuși mut și supus față cu defularea nervilor dragului de bărbat turmentat, agresiv, econom dar bulimic.

Acuma revăd ce-am scris și constat că-i un pic cam mult în câte-o singură halcă de paragraf. Totuși las așa (rog recitire atento-lentă), urmând să vedeți un pic mai încolo (sau poate altă dată, după alte lecturi și reflecții introspective) cum lucrurile se leagă, astfel că ce-am mitraliat mai sus nu-i deloc neplauzibil, gratuit ori nedrept. Căci cam există, se preapoate, se-ntâmplă! Și-acum revin la ce vă promiteam drept descriere a unei întâmplătoare și inocente întâlniri în sânul naturii.

Deci, vânătorul meu cel stingher. (Ah, acești țanțoși paramilitari cu țidulă, sportivi și recreativi care-și cumpără dreptul de a-mpușca nu doar ce le vrea burdihanul să pună-n blide, ci și ce vrea fudulia cea infantilă să-și atârne-n pereți, adică pe competitorii lor sălbatici, amărâții de lupi ce nu mai sunt, șacalii care-i vor înlocui cu totul, câinii pe care i-a resălbăticit iresponsabilitatea noastră urbanofilă, vulpile care-s enervant de inocente și să le ia dracu de frumușele. Dar mai ales – să-și pună-n cui ziceam – coarne. Coarne, cornuri, corni și iar coarne. Ba chiar și goarne.) Tipic și pitoresc, cum iar ziceam deja, stingherul meu vânător este tras și târât după sine de-un câine specific. Încrucișându-ni-se calea, povestim. Mă dau mare. (Michelangelo nu, că n-am la mine șevalet; Praxitele neah, că n-am scule și piatră corespunzătoare; Eschil/Sofocle/Euripide iar ba, că n-am chef de împuiat lamentații sau ode; deci rămâne Socrate, ca el făcându-mă prost ori neștiutor, mic-mic-mic.) Maieutic chestionându-l ce, cum, de ce. Adică definiția artei, pasiunii ori meseriei și tehnicii sale, ce reprezintă și de ce umblă, tehnic, material, logistic, social, oficial și totodată neoficial prin câmpuri și crânguri, plus rostul, utilitatea dar mai ales moralitatea sau filozofia finală a prestației sale cu totul și cu totul speciale. Acuma, neavând cu mine platonul sau xenofonul de rigoare, ba nici măcar pe aristofanul care să-mburde dialogul în mișto, carnaval derizoriu, n-am cum a reproduce totul en detail. De-aia rezum, frunzăresc, redând numai esențialul. (Asta fiind partea întâia a dialogului, captatio benevolentiae sau de-a dreptul eschivă. Urmând partea secundă: intrarea-n brânzi.)

Deci insul e unul din cei care leagă vânătoarea de necesar și de gastronomia familială, în calitatea sa de neaoș românaș criticând și faptul că nimic nu-i fără hibă sau cum trebuie-n țara asta, că de sus numai rele vin, fiind „de sistem”. Idei de valoare nulă, fiindcă le poți auzi absolut din gura oricui, de la șofer de autobuz la medic hrăpăreț și de la coafeză la fost ministru din alt partid. În ce mă privește însă, și-anume considerarea total injustă a vulpilor drept dăunători și dușmani ai gurii omului, ca și lipsa de normă, cotă, termen sau sezon la omorât vulpi, omul îmi deslușește. Și-anume, oripilat și acum, că el însuși a văzut cu ochii lui cum o vulpe, imaginează-ți domle, a sărit pe-un iepure, sfâșiindu-l, rupându-l în bucăți. Aha, zic, iar dumneata nu ești de-acord cu asta. Păi l-am văzut eu, cu ochii mei, la lumina lanternei într-o noapte (repetă omul). Și (repet și eu) dumneata nu poți fi de acord cu asta… Suspensia dialogică dovedea clar că omul atât era de convins de îndreptățirea pornirii sale de a extermina vulpile și de-a-mpușca pentru sine câți mai mulți iepuri, încât nici măcar din greșeală ori forțat nu s-ar fi gândit, vreodată, că iepurii sălbatici ar reprezenta de drept și de fapt hrana vulpilor. Sau, religios ori ateu de-ar fi, că Dumnezeu ori Natura a făcut iepurii sălbatici pentru vulpi și nu pentru oameni (căci oamenii și-au asigurat demult supraviețuirea proteinică domesticind și crescând animale pentru propriul consum), că-n sălbăticie vulpile nu fură iepurii și fazanii de la gura oamenilor, că nu-i dușmănesc pe iepuri ci doar se hrănesc și ele (ca tot omul), nici că dimpotrivă, oamenii fură abuziv și imoral hrana naturală a vulpilor de la gurile respectivelor. Toată încrâncenarea de tip care pe care (oameni contra vulpi, în timp ce vulpile chiar n-au absolut nimic contra oamenilor), este absurdă și ilicită etic, îndobitocitoare pentru omenet. Atât că prin proastă educație, prin mimetism și asumare culturală a tarelor istorice/preistorice, oamenii ajung să simtă și să gândească ranversat, scuzându-și opțiunile și lipsa de emancipare psihomentală în maniere egal iraționale și sofistic-speculative, cele care ascund adevăruri parșive și tainice, cu potențial maladiv.

Așadar, ce se constată. Se constată că ceea ce numim noi conștiință paleolitică (vânător de foame, frică, silă, ură și competiție) persistă. Chiar dacă istoric-ulteriorul neolitic a adus așezarea, agricultura și creșterea în scop alimentar a animalelor ce vor deveni domestice, preistoria psihomentală persistă. Nemulțumirea față de stratul civilizațional superior probează persistența ori revenirea unor indivizi la „frumusețile” atât de epice și dramatice proprii conștiinței paleolitice, reînvierea și cultivarea „paradisului” primitiv, de mamifer dominant între mamiferele vulnerabile. Acești oameni neagă miile de ani de sensibilitate, candoare și nonviolență, adică de umanism și respect față de zeul natură, valori câștigate deja începând cu pastoralismul și cu religiile sistematice, continuând îndesat cu antichitatea democratizării educației spirituale și a raționalizării, cu ahimsa hindo-budistă și cu tandrețea creștinismului, cu Renașterea, Iluminismul și toate emancipantele secole consecvente.

Animal sau uman, vânătorul e prădătorul pentru care trupul comestibil îi aparține pur și simplu; pentru animal: din programare instinctuală și de foame, pentru vânătorul uman: pentru cultivarea și expandarea sentimentului de superioritate. Pentru că scris stă-n Biblie că omul e Stăpânul Lumii și pentru că preferă prosteala ideii cum că e sportiv să extermini pe un prădător inferior pentru a-i fura hrana de la gură. Din punctul de vedere al animalelor, al naturii și-al divinului, desigur că oamenii sunt dăunătorii, hoții ce-și arogă și asumă meniul propriu sălbăticiunilor. Dar, de bunăseamă, nu e de așteptat din partea umanoizilor funcționali o asemenea achiesare a profilului lor etic, profesional, psihologic; pentru mulți (nu doar pentru ei), cultura și retorica fiind total subordonate vanității mascate sub sentimentul superiorității, puterii, dominației, poftei. Și reprezintă unul din exemplarele cazuri în care „cunoașterea de sine” nu e aceea aflată la purtător, adică pe buzele declarațiilor despre sine, ci doar la psihologul curent. Asta, dac-ar fi să fie vreun analist și pentru maladiile spiritului care se proiectează, eronat, în noblețea de noroi uscat peste care-s frumos pictate cavalcade cinegetice gen Altamira, Lascaux, Les Trois Frères.

Insist: neoliticul (și etapele următoare) înseamnă meșteșuguri, arhitectură, astronomie, rafinament geometric și compozițional artistic, trecerea de la magia empiric-primitivă la religia sistematică și spiritualism, ș.m.a. Conștiința neolitică e superioară celei tipic paleolitice (repet: nivelul prim caracterizat de nomadism și vânătoare, secundul de comunitarismul stabil și domesticirea fondului de animal comestibil). Sofisticat însă numai la modul decorativ și opulent la nivel economic, vânătorul din orice epocă demonstrează performativ sensibilitatea și mentalul paleolitic, primitiv. Logica sa (prada mea e legitimă, cel ce mi-o consumă liber este dăunător, deci dușmanul meu) nu ține de logica civilizată, umanistă, ci numai de nemăsurarea egoului atavic, în care cel mai puternic înarmat omoară și papă pe cel mai slab, neînarmat.

Un asemenea mesaj, raționament și dialog nu există printre scrierile lui Platon, iar asta nu fiindcă ar fi fost derizoriu (nu de derizoriu se ferea Socrate); iar un Xenofon, mai puțin dotat ca Platon, precis l-ar fi însăilat și lăsat posterității oricât de frugal sau slăbuț va fi fiind. Dar nu există pur și simplu fiindcă filosoful antic nu s-a hazardat să întrețină un asemenea dialog, știind bine că, la fel ca astăzi, n-ar fi avut cu cine. Ba chiar că în cazul comiterii vreunei asemenea întâlniri dialogice s-ar fi ajuns la cucută și mai prematur decât s-a ajuns. Ori, poate, știind preabine cu cine-ar fi avut de a face, se temea că nici măcar o sanda, marca Empedocle, nu s-ar mai fi găsit drept mărturie după subita-i dispariție. Procesul public și otrava sorbită între preteni au încheiat mult mai falnic și eroic biografia sa de adevăr împrăștiat în fața tuturor fățarnicilor din ambient.

Acuma zic eu ce zic; totuși (revenind la povestea de debut), în realitate mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu cinegeticul ins ambulant, dotat cu pușcă la braț și cvasi-ogar pe lângă picioare, de fiece dată simpaticul personaj împărtășindu-mi din experiența sa. Așa mi-a fost dat să aud un nespus de grăitor calup de anecdote specifice (toate listabile sub mottoul „Vorbesc de lucruri pe care le-am experimentat personal. Natura, nimic altceva decît natura. Nu cărțile. De altfel adevărul nu se află în cărți, ci în viață”), dintre care vă șeruiesc/forvardez câteva și domniilor voastre cât ai zice pește sau lup, varză, iepure. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro