Un venezuelean care trăiește în afara țării vede cum se regrupează regimul fără Maduro: același post din Venezuela TV unde era „denunțat imperialismul” acum „zice cu plăcere că urmează să vândă petrol Statelor Unite”

Joseph Poliszuk lucrează pentru Armando.info, singura platformă de jurnalism de investigație din Venezuela. El a acordat un interviu online, pentru publicul HotNews. Ziaristul a detaliat lucruri puțin cunoscute despre Venezuela. Unele dintre ele rezonează în memoria românilor care au prins comunismul.

• Printr-o rețetă dictatorială, Maduro și soția sa „au făcut o țară dependentă de piața neagră, unde nimeni nu poate respecta legea așa cum este stabilită”.
• „Ce e în Venezuela cred că în termeni de psihologie se numește neajutorare învățată”, explică jurnalistul. Cetățenii nu mai cred că se poate schimba ceva, chiar dacă se poate. 
• Pornind de aici, intrarea într-o democrație funcțională este dificilă.  „Maduro a ajuns președinte când eu am intrat la universitate și, în viața mea de adult, nu am cunoscut alt regim, alt mod de a trăi, și mă simt ca într-un cerc vicios și nu știu exact cum va fi la finalul acestuia. Pare o spirală”, mai spune Joseph Poliszuk.
• Venezela n-a fost mereu așa. Dimpotrivă, a avut prosperitate și libertate. Pentru toate democrațiile, crede el, una dintre lecțiile Venezuelei poate fi aceasta: „Democrația se distruge cu armele democrației”.

După ce la finalul anului trecut a vorbit la Conferința Globală de Jurnalism de Investigație, despre cum arată munca și viața în exil, jurnalistul de investigații, Joseph Poliszuk, co-fondator Armando.info, vorbește, din exil, la nici o săptămână după ce președintele Venezuelei și soția lui au fost capturați de către Statele Unite. 

Poliszuk povestește cum pot cădea democrațiile, cum pot fi spulberate drepturile omului și ce lecții poate învăța lumea de la Venezuela. 

Armando.info este singura platformă de jurnalism de investigație din Venezuela, iar asta înseamnă că o parte dintre jurnaliștii care au înființat-o și care lucrează aici, sunt în exil. Este singura opțiune pentru a-și putea desfășura activitatea în continuare. O parte din munca jurnaliștilor de la Armando.info a devenit și subiectul unui documentar. 

– Te rog, descrie-mi ce se întâmplă acum în Venezuela. Cum sunt oamenii, prețurile, speranțele?
– Cea mai bună cronică pentru a înțelege astăzi Caracasul o poți vedea la televizor. Ieri (n.r. – pe 7 ianuarie), posturile private care încearcă să ofere un minimum de informație, cu cenzura deja impusă, au decis să difuzeze muzică clasică. 

Iar Canalul 8, postul statului, un loc celebru unde de obicei vedem cum funcționarii incriminează, acuză… chiar de acolo se dau instrucțiuni pentru a fi reținuți și arestați opozanți și dizidenți; iar ieri citeau un comunicat de presă al Petróleos de Venezuela (n.r. – compania petrolieră de stat a Venezuelei) care, paradox al istoriei, era citit pe același canal care întotdeauna denunța imperialismul. Acum postul zice cu plăcere și bunăvoință că urmează să vândă petrol Statelor Unite. 

Când o țară ajunge să trăiască în „Neajutorarea învățată” 

– Cum se scrie istoria acestor zile pentru tine, atât ca cetățean, cât și ca jurnalist aflat în exil? Cum trăiești aceste zile?
– Ca jurnalist, sunt foarte interesat să văd ce se întâmplă, să înțeleg pentru a putea lucra. Noi nu acoperim breaking news, dar vrem să fim cu un pas înainte. Și atunci, poate că e un defect profesional, pe lângă ce s-a întâmplat, vreau să văd ce urmează să se întâmple. 

Iar în acest sens, ca cetățean, nu știu dacă este tot o deformație profesională sau pentru că în Venezuela s-au întâmplat atât de multe lucruri, dar cred că există ceva – chiar vorbeam despre asta, ieri am realizat pe deplin – care cred că în termeni de psihologie, se numește neajutorare învățată.

(n.r. – Neajutorarea învățată în psihologie, un concept introdus de Martin Seligman, descrie starea în care un individ, după ce experimentează repetat situații stresante sau traumatice pe care nu le poate controla. Acesta ajunge să creadă că nu are control nici asupra evenimentelor viitoare, chiar și atunci când controlul este posibil, ducând la pasivitate, lipsă de speranță și resemnare, fiind și o explicație pentru depresie). 

După Chávez a venit Maduro, apoi l-au scos pe Maduro, dar regimul continuă. Eu sper să avansăm către un proces democratic.

Cum se cenzurează informațiile în Venezuela

– În ceea ce privește ceea ce urmează, care sunt scenariile pe care le vezi acum?
– Îmi imaginasem multe scenarii, dar nu că îl vor înlătura pe Maduro în acest fel. Îmi este greu ca acum să-mi imaginez ceva anume. Sper că vor veni alegerile și că, puțin câte puțin, va avea loc o tranziție democratică. Dar nu știu cât timp va mai continua acest guvern tutelat de Statele Unite. Nu știu.

– Aș vrea să ne întoarcem un pic la momentul în care tu ai fost nevoit să îți părăsești țara. Îmi poți povesti ce s-a întâmplat?
– Ei bine, eu am plecat împreună cu Roberto (n.r. – colegul lui, Roberto Deniz, care a lucrat la investigația care a arătat afacerile obscure ale comerciantului columbian Alex Saab, furnizorul preferat al lui Nicolás Maduro ), în 2018, chiar din cauza cazului Alex Saab.

Noi l-am descoperit pe acest contractant al statului, despre care acum se știe că este un interpus al lui Nicolás Maduro, iar el a intentat împotriva noastră un proces pentru defăimare și insultă, care ne-a obligat în final să părăsim țara. 

Contrar legislației din restul regiunii, în Venezuela, un proces de defăimare și insultă te obligă să nu scrii, să nu te mai referi la caz pe toată durata procesului. Dar un proces în Venezuela poate dura 20 de ani. Era un mecanism clar de cenzură.

Pentru că am continuat să publicăm, riscam să primim șase ani de închisoare. Dar era un mecanism clar de cenzură asupra unui subiect extrem de sensibil într-o țară cu foamete, unde nu puteam vorbi despre programul alimentar al guvernului, despre politica foamei.

Am decis să continuăm și am primit mai multe amenințări și am înțeles că trebuia să plecăm pentru a putea să ne facem munca. După ce am publicat, au blocat site-ul, iar apoi a urmat un ordin de arestare pe numele noastre. 

Maduro avea putere, dar nu avea autoritate: a cumpat presă

– Eram curioasă cum se schimbă noțiunea de presă liberă atunci când jurnaliștii trebuie să-și părăsească țara pentru a continua să informeze publicul, așa cum ați făcut voi? Și ce ar fi necesar să se schimbe în Venezuela ca voi să vă puteți întoarce și să vă faceți meseria în țara voastră, de la voi de acasă?
– S-a produs un proces progresiv de luare a libertăților. Și, treptat, am început să vedem cum, ca jurnaliști, nu ni se mai oferea acces la organismele publice, cum nu ni se trimitea informația, ni se blocau telefoanele; apoi au început agresiuni pe stradă, incriminarea jurnaliștilor, până când, în cele din urmă, s-au închis canale de televiziune, posturi de radio. 

Maduro a moștenit puterea, dar nu și leadershipul. Neavând asta, a cumpărat o bună parte din mijloacele de comunicare, pentru a le cenzura. Pe ideea – dacă nu-i poți ține piept  inamicului, cumpără‑l. 

Atunci noi am început proiectul Armando.info. Ulterior, în cazul nostru, au apărut procesele în instanță, amenințări prin mijloace digitale și non-digitale, și, în final, ni s-a anulat pașaportul. 

Eu aș vrea să mă întorc mâine, vreau doar garanția că nu voi fi arestat, ca dosarul să se închidă și să nu avem probleme în a ne exercita meseria liber. 

„Eu nu știu dacă lucrurile merg spre o democrație, sper că da”

– Și crezi că direcția spre care se îndreaptă Venezuela acum va genera un context în care vă veți putea întoarce mai ușor, fără a exista riscul de a fi arestați?
– Aceasta este marea întrebare. Eu nu știu dacă lucrurile merg spre o democrație, sper că da, sper să existe o tranziție democratică și să ne putem întoarce, să avem garanții și treptat să putem reconcilia țara.

Pe urmele cleptocraților

– Armando.info a dezvăluit rețele de corupție transnațională care implică actori din Europa, Rusia și Orientul Mijlociu. Din perspectiva ta, în ce măsură criza venezueleană este un fenomen global și nu doar unul național?
– Da, desigur, pentru că, dincolo de faptul că suntem o țară latino-americană, suntem o țară petrolieră și asta schimbă totul. Proiectul politic al chavismului cred că era un proiect continental, dar, în plus, avea banii proveniți din renta petrolieră, în momentul de vârf al prețurilor petrolului. 

Într-un an – nu-mi amintesc exact dacă în 2006 – barilul de petrol a ajuns până la 150 de dolari. O nebunie, o anomalie care nu se mai întâmplase până atunci. Așadar, un proiect continental, un proiect cu ambiția de a participa în politica globală cu resurse pe care Venezuela nu le mai avusese vreodată.

Profit de ocazie să-ți spun că pentru noi, ca jurnaliști de investigație, acesta este o parte din linia noastră de cercetare, dar o altă parte este și cleptocrația în Venezuela. 

În timpul chavismului s-au mutat și s-au furat mai mulți bani decât în tot restul celor 200 de ani de istorie republicană ai țării. Așadar, munca noastră este și să vedem cine este în spatele acestui fenomen, cine este în spatele a ceea ce nu am îndoială că a fost o cleptocrație.

– Am citit mai multe interviuri în care experți în politica din America Latină vorbeau despre o lovitură de stat. Tu cum vezi asta? Putem vorbi despre 3 ianuarie ca despre o lovitură de stat?
– Și eu am citit că ar fi fost o lovitură de stat cu sprijin internațional. Nu știu cum să o numesc, dar cred că a existat o conspirație. Din ceea ce se vede, există elemente pentru a crede că a fost o conspirație împotriva lui Maduro. 

Răpirea oamenilor și a drepturilor lor

– Există voci care numesc intervenția Statelor Unite din 3 ianuarie răpire, și voci care o numesc eliberare pentru oamenii de rând? Mă întrebam cum vezi tu lucrurile – pot fi ambele variante adevărate?
– Da, eu aș spune că niciuna dintre cele două nu este completă și că nu sunt compatibile. Desigur că a existat o răpire, o operațiune chirurgicală împotriva lui Maduro. Dar să nu uităm că nimănui nu i-a păsat când a avut loc o altă răpire, și anume a alegerilor. 

În Venezuela a existat o serie de infracțiuni și încălcări ale drepturilor omului. Asta nu a început ieri. Ceea ce este clar e că această sechestrare a drepturilor oamenilor, pentru că încă nu s-a terminat, are o soluție — din păcate — prin forță. Am ajuns aici după 26 de ani de violență și de răpire a persoanelor și a drepturilor omului. 

I se părea imposibil ca Venezuela să scape de Maduro

– Care a fost prima ta reacție când ai aflat știrea că Maduro și soția lui au fost capturați?
– Am fost în stare de șoc. Întotdeauna m-am gândit că era ceva imposibil. Îmi este greu să îmi imaginez o Venezuela fără chavism — el a ajuns președinte când eu am intrat la universitate și, în viața mea de adult, nu am cunoscut alt regim, alt mod de a trăi, și mă simt ca într-un cerc vicios și nu știu exact cum va fi la finalul acestuia. Pare o spirală.

„Au făcut o țară dependentă de piața neagră”

– Ce părere ai despre acuzațiile care li se aduc?
– Multe dintre acuzații sunt foarte grave în privința traficului de droguri și a crimei organizate și vor trebui dovedite una câte una, dar ceea ce nu am nicio îndoială este că au furat țara.

Până la urmă, nu este vorba doar despre trafic de droguri sau de minerale, există trafic de mâncare, de servicii, de lucruri de bază, pentru că au creat un monopol cu controalele economice și controalele valutare. Au făcut o țară dependentă de piața neagră, unde nimeni nu poate respecta legea așa cum este stabilită.

Adică, ca să obții făină, trebuia să mergi pe piața neagră a făinii, lucru care, conform propriei legi chaviste, era ilegal.

Când „democrația se distruge cu armele democrației”

– Știu că este devreme să vorbim despre viitor, dar ce lecții crezi că ar trebui să învețe alte țări, inclusiv a mea, din istoria recentă a țării tale?
– Dacă ne uităm la istoria Venezuelei, eu chiar cred că Venezuela a avut, la sfârșitul anilor ’50, democrație înaintea restului Americii Latine. Și, apoi, în anii ’90, Venezuela a început un sistem autoritar înaintea regiunii. Eu cred că istoria Venezuelei poate arăta câteva lecții. 

În decembrie ’98, au fost alegeri, iar Chávez a ajuns la putere în ’99. Hugo Chávez a depus jurământul și era un lider autoritar, care dăduse lovituri de stat, dar oamenii au votat pentru el. Și asta este prima lecție, legată de vot. 

Deja s‑a vorbit mult despre asta; există o teză a Anne Applebaum, foarte interesantă, care spune că democrația s-a distrus cu armele democrației. Bineînțeles, noi, venezuelenii, ne‑am distrus democrația, am votat și am votat din nou, pentru că în perioada chavistă nu că nu au fost alegeri — a fost o perioadă hiper‑electorală – chiar de două, trei ori pe an mergeam să confirmăm sau să votăm pentru proces… dar a ajuns un moment în care nu a mai fost cale de întoarcere, deja demontaseră statul și nu mai puteai face nimic.

Așadar, democrațiile, chiar și cele exemplare, pot fi demontate și poate să se întâmple ce ni s‑a întâmplat nouă.

Guvernul și-a cumpărat până acum nonintervenția prin corupție internațională

Apoi e altă lecție pe care mie mi-a fost greu să o accept. Îmi e greu să sărbătoresc o răpire, dar pur și simplu nu putem face față singuri la asta. 

Și încă o lecție este că banii din corupție au cumpărat și au schimbat balanța echilibrelor, pentru că mulți oameni critică faptul că asta s‑a întâmplat prin intermediul Statelor Unite și printr‑un guvern ca cel al lui Trump. 

Dar America Latină,  guvernele de stânga și de dreapta, nu au dat niciodată atenție, nu au înțeles că aveam nevoie de ajutorul lor și probabil aici este și problema corupției. Această corupție a pătruns în America Latină și în lume și a făcut ca oamenii să privească în altă parte.

Sprijin internațional și viitorul Venezuelei

– La ce fel de sprijin te referi? Cum ar fi arătat un sprijin real și, nu știu, adecvat?
– Lucruri atât de simple precum să se ceară să nu existe prizonierii politici pe care îi avem, inclusiv minori, străini, persoane cu dizabilități. În acest moment se apropie de o mie. Ei bine, mai mult decât o declarație, nu a existat nimic din partea lumii. Și când ajungi într-o astfel de situație, ai nevoie de lume, pentru că nu vom ieși singuri din această problemă, dar nici nu ne-am băgat singuri în ea.

Insist, e clar, dar ne-am băgat pentru că au existat multe complicități în restul regiunii care, din interese diverse, strategice, de resurse naturale, din cauza corupției etc., etc., au preferat să tolereze aceste încălcări ale drepturilor omului decât să facă ceva, fără să-și folosească vocea.

Spune că vrea să revină dacă va fi o țară unde „să fie justiție”

– Legat de modul în care va arăta viitorul Venezuelei, ce crezi că este cel mai important acum? Rezistența cetățenească, presiunea internațională sau munca jurnalistică și faptul că oamenii scriu și vorbesc despre adevăr? Toate?
– Eu cred că toate sunt importante, toate vor conta. Sunt mai multe etape. În primul rând, sper ca prizonierii politici să fie eliberați cât mai curând posibil, apoi să existe alegeri, și de acolo să înceapă un proces autentic democratic, în care să fie justiție, dar nu revanșă, să fim o țară sustenabilă și să nu mai repetăm aceleași greșeli să nu fim nevoiți să fim exilați din nou etc., etc.

– Vizualizezi, te gândești la ziua în care te vei întoarce în Venezuela? Cum ai vrea să arate țara în care te vei întoarce? Cum arată ziua întoarcerii pentru tine?
– Cred că sunt blocat. Nu știu, cred că e ceva din neajutorarea învățată, că nu vreau să mă gândesc la asta. Este foarte interesantă întrebarea ta și eu nu obișnuiesc să vorbesc emoțional sau personal ca jurnalist, dar există ceva: în timp, noi nu mai suntem aceiași. Când am plecat, nu voiam să plec și acum simt că nu mai sunt același și am ceva anxietate legată de ce se va întâmpla nu doar în țară, ci și în viața mea.

*Interviul a fost realizat în spaniolă, tradus și editat minim pentru acuratețe