Insolența amenințărilor lui Peter Manu. Victima: Marta Petreu

Într-o convorbire cu Gellu Dorian publicată recent în România literară (aici), Marta Petreu se referă la atitudinea lui Eminescu față de evrei. Cercetările ei sintetizate în volumul De la Junimea la Noica: studii de cultură românească (Polirom, 2011), au dus-o la următoarea concluzie : „[Eminescu] nu a fost niciodată antisemit (antisemitismul presupune o atitudine irațională față de evrei, pe care nu îi acceptă în nici un fel de condiții), ci, inițial, după moda timpului și locului, a fost un anti-israelit motivat național și economic, cu obiecții la adresa evreilor, dar și cu o soluție pentru acceptarea lor în România. El nu le-a obiectat evreilor nici religia, nici « rasa », ci numai faptul că se ocupă de comerț (care, pentru el, nu era o muncă!) și faptul că nu vorbesc românește”.

Cele trei aspecte ale amenințării lui Peter Manu

Peter Manu i-a scris Martei Petreu un email agresiv, pe care ulterior l-a publicat și l-a comentat la Radio France International (aici). Îl redau lui aproape integral:

„Vă scriu pentru a-mi exprima puternicul protest față de o declarație pe care ați făcut-o într-un dialog cu domnul Gellu Dorian, publicată în România Literară (3/2022) […] Antisemit contra „anti-israelit” este o distincție fără nicio diferență. Nu a fost folosită de niciun cercetător serios. Este un joc de cuvinte necinstit și periculos. Ideea că antisemitul acționează irațional, în timp ce anti-israelitul are o justificare rezonabilă este fără echivoc greșită și condamnabilă. Vă rugăm să corectați/retrageți declarația cât mai curând posibil. Dacă nu faceți acest lucru, mă va obliga să-mi amplific protestul către Liga Anti-Defăimare (Anti Deffamation League), Bnai Brith International, PEN Club, Universitatea Babeș-Bolyai și alte organizații care monitorizează declarațiile antisemite. Acest mesaj este copiat ambasadorilor României în Statele Unite și Israel”.

Trei observații voi face cu privire la gestul lui Peter Manu.

Mai întâi, faptul că el apostrofează o universitară pentru ideile asupra cărora ea a făcut investigații ani la rând. Peter Manu are păreri în această temă, ceea ce este firesc, iar citatele pe care le folosește dovedesc că și o aprofundează. Nefirească este pretenția de a preda lecții unui cercetător în chiar domeniul său de interes.

O surpriză și mai mare este tupeul de a da ordine Martei Petreu. O somează cum să gândească „cazul Eminescu” și ce să facă. „Retrageți declarația cât mai curând posibil”[1], îi poruncește el, cu o bătaie de picior care nu se aude, este însă ușor de imaginat.

În sfârșit, denunțul. Marta Petreu este anunțată că dacă nu se conformează la ceea ce Manu îi ordonă, atunci o va denunța la organizații care-i pot afecta cariera. Inclusiv la doi ambasadori români pe a căror similaritate de atitudine și interpretare, după cum se vede, mizează. Peter Manu nu mai are astăzi posibilitatea să scoată pistolul, nici să dea foc revistelor și cărților pe care le consideră periculoase. Însă tocmai această limitare a mijloacelor face situația mai umilitoare. Sub o amenințare fatală, un om renunță să-și apere ideile cu mai puține mustrări de conștiință. În această societate care-și amintește cu repulsie de practicile folosite de precedesorii lui Peter Manu, autocenzura sub amenințări „meschine” – consecințele ar fi dispariția de pe lista invitaților la simpozioane, ocolirea de la premii etc. – arată dezonorant.

Cu bocancii cu placheuri, în numele combaterii antisemitismului

În capitolul „Eminescu” din volumul De la Junimea la Noica, Marta Petreu face o analiză elaborată privitoare la „antisemitismul” lui Eminescu. Ea notează trei faze al concepţiei socio—politice a poetului (integrate în curentul conservator european) care explică atitudinea sa faţă de evreii din România. „Antiisraelitismul” lui ar fi motivat naţional şi economic, nu religios şi nu rasial. Dau un singur citat: „Eminescu priveşte problema evreiască din unghiul de vedere al orăşenilor meşteşugari şi al ţăranilor, pături surclasate amîndouă în contactul cu evreii. El este pur şi simplu sensibil la suferinţa acestei populaţii nebăgate sau prea puţin băgate în seamă de clasa politică…”.[2]

Demonstrează oare Marta Petreu, prin investigația sa, că fiind „doar” anti-israelit, Eminescu nu era și antisemit? În cartea invocată, autoarea folosește o distincție a lui Max I. Dimont, care-i îmbracă demersul. Totuși, unei teme de o asemenea sensibilitate și complexitate nu-i poate da nimeni un răspuns ultim. Petreu nu face altceva decât ce fac intelectualii dintotdeauna care-și respectă condiția: pune faptele în contextul epocii, interpretează limbajul în spiritul vremii, intră în dialog cu alți autori care pot să o contrazică. Ea se manifestă în acel teritoriu pe care legiuitorii din toată lumea democratică îl protejează exceptând, de la restricțiile aduse manifestărilor publice, activitatea literară, artistică și științifică.

Or, într-un asemenea teritoriu unde se umblă cu pantofi de pluș, precum în vechile bibioteci, Peter Manu intră cu bocanci întăriți cu placheuri. Domnia sa își închipuie că este legitimat să se manifeste astfel de obiectivul combaterii antisemitismului. În fapt, combate reguli care hrănesc civilitatea și civilizația.

Asemenea atacuri își găsesc locul în instanță

Insolenței căreia i-a căzut victimă Marta Petreu, delimitând antisemiții de anti-israeliți (nefolosită „de niciun cercetător serios”, pretinde PM), intră în seria eterogenă a bătăliilor din domeniul combaterii antisemitismului. Acestea includ distingerea noțiunilor legitime de cele abuzive, trasarea frontieror dintre acuzațiile excesive și cele motivate și multe alte categorii. Înainte de exemple, amintesc că Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România de la care ar fi fost de așteptat ca Peter Manu să se inspire, are următoarea evaluare privitoare la Mihai Eminescu: „Opiniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”.[3]

Dezbaterea asupra cuvântului „antisemitism” este veche și amplă. Cea mai semnificativă evoluție din ultimele decenii constă în adoptarea unei definiții de lucru a antisemitismului. Aceasta a plasat multe critici la adresa Israelului în categoria actelor antisemite, cu toate consecințele. Generalizarea a fost primită cu multe critici, inclusiv din partea unor organizații evreiești care acuzau noua definiție de a fi neclară și confuză.[4] Organizații și personalități ale domeniului au cerut ca orice definiție fezabilă a antisemitismului să se limiteze la comportamentul motivat de ura față de evrei, evitându-se restricțiile asupra exprimării legitime a opiniilor despre Israel și Palestina. Este interesant cum o problemă care leagă atitudinea și sensul specifice lumii de după apariția statului Israel în 1948, regăsește preocuparea de a diferenția două noțiuni care circulau simultan în limbajul comun al secolului al XIX-lea. Este un exemplu perfect al pericolului pe care îl prezintă pentru gândirea autentică sentințele semidocte precum „joc de cuvinte necinstit și periculos”. Citeste continuarea pe Contributors.ro