Inteligenta emotionala intoarsa pe dos. Unde nu e scoala, merge si Pixar!
Încă nu a început școala și zilele sunt lungi – așadar mergeți să vedeți „Întors pe dos”, noul film Disney Pixar. Pentru copiii-adulți care vor să comunice cu copiii-copii despre emoțiile și sentimentele lor, este una dintre (prea) puținele resurse ce pot fi găsite pe piața românească. Nu mă refer la creații pentru adulți, pentru că aici sunt multe. Mă refer la cărți, filme, sau jocuri (și) pentru copii care să le ofere un vocabular metaforic și vizual pentru a-și sesiza și „apuca” emoțiile, a putea să le pună în cuvinte și astfel să le povestească și să le înțeleagă.
Poate ce am învățat la școală despre emoții să ne fie de folos, vă întrebați? Dar ce vă amintiți din orele de psihologie de la liceu – în caz că ați făcut așa ceva? Vă amintiți despre „stările afective”? Voi presupune că nu prea mult. Ca și alte discipline din școala românească, psihologia suferă de pe urma unor manuale stufoase, pline de distincții cu relevanță academică și animate de rafinarea tipologiilor științifice, mai degrabă decât căutarea înțelegerii vieții de zi cu zi – după cum observa și acad. Solomon Marcus cu referire la matematică [5]. Culoarea afectivă dominantă a manualelor citite de copii este, adesea, plictiseala – din care tinerii evadează copiind, desenând mustăți și făcând orice altceva.
Unele manuale au și un limbaj imposibil, colac peste pupăză: „Afectivitatea reflectă raportul de discordanță sau concordanță dintre stările interne ale subiectului (factori motivaționali) și factorii externi sub forma unor trăiri specifice” ([4] p. 51). Dacă ați înțeles, pentru a aprofunda realizați următoarele exerciții: „1. Comentați din punct de vedere psihologic următorul text: Emoția este ca o apă care se revarsă brusc rupând digul; pasiunea e un torent care curge mereu săpându-și albia tot mai adânc (Imm. Kant). 2. Analizați comparativ gândirea și afectivitatea subliniind diferențele și asemănările dintre acestea. 3. Construiți un text de aproximativ 10 rânduri prin care să ilustrați semnificația psihologică și corelațiile existente între următorii termeni: afecte, expresivitate și conduită. 4. Realizați un dosar tematic prin care să ilustrați unul dintre procesele afective” (ibid., p. 54).
Alte manuale au un limbaj mai ușor de înțeles: „Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile omului cu lumea înconjurătoare, măsura în care necesitățile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul proceselor afective (emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni) constituie afectivitatea”([7], p. 72). Totuși, impresia este că scopul principal al cărții este să îi ajute pe elevii care vor să devină studenți la psihologie. Prea puține vorbe clare sunt scrise despre emoțiile tinerilor din clasa a 10-a. Aflăm, într-o propoziție, că „Nu poate fi confundată prima emoție a îndrăgostirii cu sentimentul iubirii” (ibid., p. 74) – asta pentru a clarifica distincția între emoții și sentimente, desigur, nu pentru a discuta iubirea sau îndrăgostirea! Nimic altceva nu mai apare spus pe această temă – sau privind dramele emoționale ale liceului, precum gelozia, disperarea, sentimentul că nu valorezi nimic fiind respins de persoana iubită. De altfel, educația românească e mută cu privire la îndrăgostire și tot ce o înconjoară, în afara literaturii unde, de asemenea, accentul nu cade pe înțelegerea, nuanțarea și analiza sentimentelor, ci pe… cu totul altceva. Dar oare ce subiect ar fi mai relevant, mai trăit, pentru tinerii de 17 ani? Oricum, rețineți că „orice sentiment are o desfășurare procesuală care cuprinde faze relativ distincte. Se delimitează o fază de cristalizare, echivalentă cu structurarea și constituirea sentimentelor, o fază de maturizare, care înseamnă stabilitate, constanță, organizare a sentimentelor, și o fază de decristalizare, când sentimentele slăbesc, se sting prin uzură, sațietate sau suprasolicitare” (ibid., p. 74-75). Bucurați-vă până nu vi se decristalizează iubirea.
„Întors pe dos” nu este ne-științific, dimpotrivă. Paul Ekman și Dacher Keltner, doi psihologi cu renume în studiul emoțiilor, au fost implicați în realizarea filmului începând de la primele idei [3]. Filmul oferă așadar și un exemplu despre cum modele științifice pot fi formulate pe înțelesul și pe interesul copiilor.
Care sunt principalele mize psihologice ale filmului? Cei doi consultanți psihologi le rezumă astfel (atenție, urmează și câteva dezvăluiri): în primul rând, emoțiile organizează gândirea rațională și nu o împiedică, așa cum putem crede uneori. Emoțiile ne orientează percepțiile prezente, amintirile și judecățile morale astfel încât să ne adaptăm la situația care ne confruntă. În al doilea rând, emoțiile ne organizează, chiar ne structurează viața socială și relațiile cu cei din jur – nefiind doar o „culoare” afectivă, ci substanța însăși a implicării noastre în lume. Cel mai important mesaj însă se referă la tristețe – o emoție pe care adesea o reprimăm și încercăm să o evităm cu orice preț, mai ales în cultura „gândirii pozitive” de inspirație americană. Mesajul central al filmului, spun cei doi psihologi, este: „acceptă total tristețea, las-o să se desfășoare, implică-te cu răbdare în dramele emoționale ale pre-adolescenților” [3].
„Întors pe dos” mai are o idee foarte importantă, care apare însă cam cu jumătate de gură, țâșnită din laboratorul în care știința și arta s-au transformat una pe alta – idee care s-a și pierdut în discuțiile publice altminteri înflăcărate pe marginea filmului. Emoțiile nu sunt numai niște reacții automate care ne pilotează – urmând metafora dominantă a filmului, „mintea ca un panou de control”. Emoțiile sunt, foarte adesea, voci – pe care le auzim în mintea noastră, voci pe care ni le spunem și care ne sunt spuse. Sunt voci triste (nu mă iubește nimeni, nu sunt bun de nimic, sunt un nimeni) sau voci furioase (m-a trădat, după câte am făcut pentru ea), voci panicate (tot viitorul mi se duce de râpă dacă plâng acum) sau voci dezgustate (ce mizerie) și, desigur, voci vesele (să mergem împreună!) – precum și în multe alte nuanțe. Gândurile noastre sunt adesea un dialog intern între voci care întrupează linii divergente de argumentare și justificare (ceea ce C. W. Mills numea „vocabularii de motive” [6]) și diferite intensități emoționale. Abilitatea copiilor de a auzi distinct aceste voci interioare, de a le identifica și apoi de a alege vocile care îi reprezintă cel mai bine reprezintă o cheie a cunoașterii de sine.
Nu trebuie să neglijăm rostul pe care discuțiile cu alții și cu noi înșine îl au în formarea și evoluția emoțiilor copiilor, dar și ale noastre, în egală măsură. Prin punerea în cuvinte emoțiile sunt aduse la iveală și adesea modificate. Ele pot fi nuanțate prin denumire – „tristețea” devine „melancolie”, „nostalgie” sau „regret”, „îndrăgostirea” devine „dependență” sau „iubire”, „frica” devine „lașitate” sau „rațiune”. Ele pot fi schimbate prin reinterpretare sau atribuirea către alte persoane: ești supărată pe ea sau geloasă pe noua ei prietenă? Ești furioasă pe părinți sau tristă după prietenii pierduți? Prin punerea în cuvinte, emoțiile și sentimentele se clarifică, se combină sau se separă, evoluează și încetul cu încetul se supun abilității noastre de a le naviga și poate chiar de a le cârmi.
INTERVIURILE HotNews.ro