INTERVIU Michele Placido: "Succesul serialului Caracatita ramane pentru mine un mister"

Comisarul Cattani din serialul anilor ’80, „Caracatita”, se afla in Romania pregatind filmul „Itaker”, pe care il produce prin Golden Art impreuna cu Bobby Paunescu si Mandragora, respectiv Bavaria Film. „Itaker” va pune in discutie emigratia italiana in Germania anilor ’60 – subiect pe care Michele Placido il cunoaste din familie. Actor, regizor si producator, pasionat de recitarea de poezie, tata a cinci copii (fiica sa cea mare, Violante Placido, filmeaza tot la Bucuresti, in „Ghost Rider 2”), Michele Placido a vorbit pentru HotNews.ro despre stramosul sau, Carmine Rocco, un fel de Robin Hood al italienilor, despre cum a intrat in politie la 18 ani si despre problema imigratiei.

„Itaker”, filmul pe care Michele Placido il produce in Romania si pe care il scrie si regizeaza mai tanarul Toni Trupia, are ca subiect imigratia italiana din anii ’60. Scenariul nu e inca gata, dar aceasta prima vizita in Romania va impulsiona scrierea lui. Pregatirea filmarilor va avea loc la jumatatea lunii martie, dupa care vor urma filmarile. Nu se stiu actorii, dar presa de la Bucuresti a anuntat deja ca e sigura prezenta in distributie a Monicai Barladeanu, pe care Michele Placido a distribuit-o in cel mai recent film regizat de el, „Vallanzasca”. Cineastul italian a promis ca in luna decembrie va putea da mai multe informatii.

Iulia Blaga: Sunteti ruda indepartata cu celebrul „brigante” Carmine Crocco. In ce fel v-a influentat aceasta descendenta?

Michele Placido: Carmine Crocco a trait la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, fiind martorul unirii Italiei de la 1860. A fost un „brigante” din sud, care s-a opus invaziei partii de nord a Italiei. El reprezinta o legenda pentru familia mea, nu doar un personaj istoric, pentru ca a fost un rebel cu un simt al onoarei si demnitatii patriei lui – chiar daca in nordul Italiei era numit „bandit” („brigante”). Pentru noi e un erou, un fel de Robin Hood.

Sigur, am in sangele meu aceasta mostenire. Bunicii mei mi-au povestit despre Carmine Crocco, tatal meu la fel, iar acest lucru mi-a modelat mult caracterul. Nu m-a obligat sa ma port intr-un anume fel, dar mi-a dat un anume sentiment, mi-a format modul de a gandi. Daca cineva imi spune ca seman cu Carmine Crocco, nu pot decat sa ma bucur.

I.B.: Datorita acestei descendente ati ales sa intrati de tanar ca voluntar in politie?

M.P.: Nu, ca sa fiu sincer, am intrat in politie pentru ca vroiam sa ma fac actor si acesta era o modalitate de a putea pleca de acasa si de a merge intr-un oras mare ca Roma. Aveam 18 ani si, pentru ca eram atat de tanar, ma ocupam mai mult de hartii sau ma postau sefii in fata bancii sau in fata postei, ca sa-i sperii pe cei care eventual vroiau sa fure.

Deci nu am facut-o din vreun spirit de dreptate, ci pentru ca doream foarte mult sa devin actor. Cel mai mult imi placea, de altfel ca si acum, sa recit poezii. Am fost politist doi ani dupa care, datorita unei mici sume de bani pe care o stransesem, am reusit sa ma intretin in acest mare oras si sa incep studiile de actorie.

I.B.: Mai tarziu cand, incepand cu serialul „Caracatita”, ati interpretat multe roluri de politisti, v-a ajutat aceasta experienta?

M.P.: Nu, pentru ca e vorba de doua lucruri diferite. In Italia, comisarul si politistul nu sunt acelasi lucru. Ajungi comisar printr-un concurs civil, nu pe linie militara. Un comisar e ca un judecator, da un examen si asa ajunge comisar in politie.

I.B.: Nu va deranjeaza ca multi oameni va stiu doar in calitate de comisarul Cattani, nu si ca actor in piese de Shakespeare, de exemplu? Ati debutat pe scena, de altfel, cu „Visul unei nopti de vara”.

M.P.: Nu ma deranjeaza. E problema publicului, nu a mea. Cand recit, seara, in vreun teatru din Italia sau cand joc in „Macbeth” sau „Othello” sau „Troilus si Cresida”, publicul de calitate care vine la teatru ma aplauda pentru ca in acel moment sunt un actor de teatru. Si apoi exista si publicul de televiziune… in viata nu poti avea totul.

I.B.: De ce credeti ca a avut serialul „Caracatita” un asa mare succes?

M.P.: E un mister pentru mine… (Rade).

I.B.: V-a placut acest serial?

M.P.: Da, mi-a placut prima serie si un pic dintr-a doua.

I.B.: A treia nu?

M.P.: Nu am vazut-o. Eu, in general, nu ma uit la filmele in care joc, mai ales cand incep sa ma repet. Stiu ce am facut acolo. Stiu ce e in plus si ce e in minus.

I.B.: Ati declarat ca v-a venit de la sine ideea de a face un film despre emigratia italiana in Germania anilor ’60 si de a-l turna in mare parte in Romania, pentru ca de aici pleaca acum multi imigranti spre Italia. Si Bobby Paunescu afirma anul trecut, inaintea premierei cu „Francesca” de la Venetia, ca romanii sunt pentru italieni asa cum erau italienii pentru alte natii acum cateva decenii. Aceasta paralela se face in mod curent in presa sau in societatea italiana?

M.P.: Aceasta paralela va exista in filmul pe care il vom face, pentru ca istoria emigratiei este peste tot mai mult sau mai putin aceeasi. Peste tot exista saracie, bucurie si speranta – si la romani, si la italieni, si la spanioli, si la greci, fie ca s-au dus in Germania, in Franta si asa mai departe. Pe de alta parte, de multe ori se vorbeste despre o problema a romanilor, dar aceasta problema au avut-o si italienii, si spaniolii etc. Aici sta frumusetea si actualitatea filmului „Itaker”.

I.B.: Ati avut in familie rude care au emigrat?

M.P.: Sigur, bunicul meu a emigrat in America, iar verii mei au emigrat in Germania in anii ’60. De asta si produc acest film: pentru ca am propriile mele amintiri.

I.B.: Sunteti familiarizat cu cinematografia romana?

M.P.: Am vazut „Francesca” si „Moartea domnului Lazarescu” si un film foarte frumos care a luat Palme d’Or-ul… da, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Extraordinar film, mi-a placut cel mai mult poezia aspectelor celor mai crude ale vietii si, mai ales, felul in care s-a ocupat de psihologia acestei fete. Modul in care regizorul a reusit sa fie poetic, dar in acelasi timp, crud. Ca si viata, pana la urma.

I.B.: Subiectul filmului lui Cristian Mungiu v-ar fi tentat ca regizor?

M.P.: Mi-ar fi facut placere sa regizez un astfel de film, dar nu m-am gandit niciodata la asta.

I.B. : Ce va inspira cand va alegeti un subiect de film?

M.P.: De regula, sunt un regizor care lucreaza la propunerea unui producator. Producatorul vine la mine. Lucrurile se schimba insa atunci cand imi vin idei neobisnuite. Atunci devin eu insumi producator, si nu regizor. Asa s-a intamplat cu acest film, „Itaker”, care se face dupa ideea mea. Toni Trupia scrie scenariul si regizeaza, iar eu produc si joc in el. Am vrut sa regizeze un tanar, pentru ca m-am gandit ca are mai multa imaginatie decat mine.

I.B.: De ce ati inceput sa regizati filme de-abia din 1990 incoace?

M.P.: Nu ma gandeam sa devin regizor, dar am primit oferte. Mi s-a spus: „De ce nu regizezi?” Primul film, „Pummaro”, e si unicul pe care chiar am simtit nevoia sa-l regizez. Pentru ca era povestea unui baiat african – iata o alta poveste cu imigranti!-, care venea in Italia sa lucreze pentru a avea cu ce-si plati universitatea la el acasa si care aduna rosii in sudul Italiei, rosii din care se facea suc de rosii pentru spaghete. Acest film era inspirat dintr-o poveste adevarata. A avut premiera la Festivalul de la Cannes. Asa a inceput totul.

I.B.: Si acesta e chiar singurul film pe care ati simtit nevoia sa-l regizati?

M.P.: Da, celelalte au fost de regula facute la propunerea altora, asa cum e si filmul pe care il voi regiza in curand, in Franta. O productie franceza cu Daniel Auteuil si Vincent Cassel, un film de gen cu un politist si un gangster. Mi s-a propus acest film in trena lui „Romanzo criminale” (.n.red.- film regizat de Michele Placido in 2005, mare succes de casa in Italia.). Am mai schimbat si eu niste lucruri pe la inceput si la sfarsit, dar ideea de baza ramane cea a producatorului.