INTERVIU O romanca din Amatrice a salvat doua batrane pe care le ingrijea: Casa a alunecat cu tot cu teren, ca pe saniuta, dar a rezistat. M-am rugat sa ies vie si intreaga sau sa mor pe loc

„M-am reintors ieri de la Amatrice la Roma si am un sentiment teribil de neputinta, pentru ca nu am reusit sa fac nimic pentru acea lume.” Eleonora nu vrea ca numele sa-i fie publicat. Lucreaza ca ingrijitoare la negru. Fara contract, ca multe romance din zona sinistrata. Se afla la Amatrice, intr-o casa de vacanta a familiei pentru care lucreaza. Intr-o casa de 100 de ani, izolata, de langa munte.

Desi spune ca nu a facut nimic, ea a reusit sa le salveze pe cele doua batrane de care are grija: una are 80 de ani, cealalta aproape 100. Le-a tras din pat si le-a convins sa iasa in strada si sa astepte ajutor in masina.

A povestit pentru Hotnews.ro ce s-a intamplat in acea noapte pe care nu o va uita niciodata.

• „Muntele parca plangea, venea catre noi”‘

Isi aminteste cu exactitate acele clipe: „Nu dormeam. Ma trezisem pe la 3, ma uitam pe fereastra. Erau doi tineri care faceau o cursa cu masinile pe podul de langa casa. M-am uitat la ei, nu e prima oara cand se fac curse pe acel pod. Apoi m-am intins in pat. Atunci a inceput.

Cand am auzit zgomotul infernal, pamantul inca nu se misca. Am deschis fereastra gandindu-ma ca erau tinerii cu masinile.

Nu intelegeam in primul moment. De la etajul intai, m-am gandit apoi ca o masina, vreun utilaj greu agricol, s-a izbit de casa si voiam sa fug pe scari sa vad bucataria. Abia atunci a inceput sa tremure tot. Mi-am zis ca se prabuseste ceva.

De la fereastra, aveam senzatia ca muntele vine peste noi si ca toata casa se duce catre rau. Asa, de la dreapta la stanga. Mi se parea ca plange muntele, cu tot acel zgomot, acel vuiet de nedescris.

Apoi, alta zguduitura, parca sarea casa de data asta. Auzeam pocnete pe acoperis, nu stiam ce cade. A doua zi am vazut ca erau tiglele.

• „M-am rugat sa ies intreaga sau sa mor imediat”

M-am imbracat repede cu ce aveam. In timp ce imi puneam o pereche de pantaloni, a sarit patul cu tot cu mine. Fractiuni de secunda. Am iesit din camera si imi amintesc ca am vazut icoana cu Maica Domnului pe care mi-o adusesem in valiza si am pus-o pe noptiera.

M-am rugat sa ies vie si intreaga, sau sa mor imediat. Sa nu fie o agonie”.

Pe hol, lumina nu mai era, desi in baie se mai vedea ceva, dar slab. Povesteste cum s-a repezit catre dormitorul batranelor, aflat tot la etaj: „In toata zona casele sunt construite cam la fel. Sunt case de munte, nimeni nu are camere de dormit la parter, unde e doar bucataria si sufrageria. Toti dorm la etajul unu sau doi.

• „Am vazut ora pe tableta: 3:38”

Batranele nici nu au simtit primul cutremur: „Abia se trezeau, nu au inteles ce s-a intamplat. Le spuneam ca e cutremur, se uitau la mine si nu ma credeau. Nu voiau sa coboare, sa se imbrace si sa iasa din casa. Le-am tras afara cu forta, am luat niste haine in fuga si tableta. Am vazut ora pe ecran, 3:38.

Una din batrane abia merge, am adus-o impreuna cu cealalta jos. Dar nu mai am nici eu forta de acum cativa ani. Daca eram singura, nu as fi reusit. Parea o eternitate sa o coboram.

Singurul meu gand era : Ce se intampla cu ele, daca una cade, isi rupe piciorul ? Sau are un infarct de spaima? Ce fac eu ?”

• „Casa a alunecat ca pe saniuta , dar a rezistat”

Afara, Eleonora si-a dat seama ca o parte din anexele casei batranesti se mutasera efectiv din loc, chiar daca erau constructii noi: „Din fericire, casa noastra a rezistat, dar a alunecat cu tot cu terenul pe care e construita. Ca pe saniuta.”

A inceput sa-si dea seama de ce se intampla. Apoi povesteste ca a scos masina din curte: „Batranele spuneau ca nu vor sa stea in masina la 3 noaptea, pentru ca e izolata casa si le e frica”.

Apoi a intrat din nou in casa, singura: „Am reusit sa iau o geanta cu telefoanele mobile, medicamentele pentru „bunica” si niste biscuiti pentru ea, ca e diabetica. Si pampersii lor. Si o pereche de ochelari. Aveam lanterna pe care o luasem prima oara.

A mai intrat o data in casa, in timp ce continuau replicile cutremurului: „Am luat o baterie pentru celular, portofelele cu niste bani. Am controlat cum am putut, casa, sa vad daca sunt crapaturi mari. Cand mai venea o ‘scossa’ (cutremuratura), sarea casa. Dar nu se vedeau crapaturi.

Acum nu stiu daca sa rad sau sa plang, dar geanta aia neagra in care aveam lucrurile, am tinut-o langa mine toata noaptea, in timp ce pamantul se tot misca. Ciudat e ca replicile le simteam doar eu, batranele nu. Intuneric peste tot, noi in masina, asteptand sa se lumineze de ziua”.

• „Abia dimineata, au inteles prin ce pericol au trecut”

Intre timp, celularul a inceput sa sune: „Rudele de la Roma au spus ca vin sa ne ia. Catre ora sapte am intrat in casa, sa le pregatesc ceva cald. Nu era miros de gaz si aveam din nou curent. Am deschis televizorul si am vazut ce s-a intamplat.

Abia atunci batranele si-au dat seama ca am avut dreptate. Ca le-am salvat”.

A doua zi, au aflat de dimensiunile tragediei: „Cred ca singura casa ramasa in picioare e a noastra. Altele sunt distruse. Unele erau noi, abia renovate. Nici podul nu a rezistat. Terenul a alunecat si s-a rupt”.

Batranele de care Eleonora are grija au rude la Amatrice, locuiau mai in centru. Toate s-au salvat. Dar alte persoane, pe care romanca le stia, nu mai sunt: „Farmacista draguta de la care cumparam mereu, nu mai e. Nu mai e nici proprietarul macelariei. Nici baiatul care lucra la bar. Ne cunosteam putin cu toti, pentru ca toata comunitatea participa la sarbatorile de vara care se organizeaza in fiecare an”.

De atunci, abia azi noapte a reusit sa doarma mai mult. A supravietuit: „M-am lovit la glezna, la genunchi, m-am zgaraiat la mana in timp ce coboram scarile.

M-am gandit ca daca mor, nici nu are cine sa ma recunoasca, nicio ruda apropiata aici. Lucrez la negru sa platesc rata la o casa in Romania, 350 de euro pe luna. Am auzit ca au ramas doi copii orfani la Amatrice, o fetita si un baiat. Eu nu am copii, nu am parinti. Cand am aflat la stiri despre ei, mi-a plans sufletul. Am simtit ca as vrea sa iau fetita la mine, sa o adopt. Dar cum as putea sa fac, cu munca pe care o am?”