INTERVIU Razvan Radulescu: "Este, de fapt, o femeie geloasa tarisoara asta"

Scriitor, scenarist, regizor de opera si, din acest an debutant in lungmetraj cu „Felicia, inainte de toate” (regizat impreuna cu olandeza Melissa de Raaf), Razvan Radulescu a povestit pentru HotNews despre ideea care a stat la baza filmului si felul in care scrie, dar si despre „sfasietoarea” lipsa de comunicare dintre oameni, dublul complex pe care romanii il au in strainatate – unde nu se pot adapta, si despre cum recunoaste un roman intr-un aeroport strain.

Iulia Blaga: Esti multumit de cum a fost primit filmul in Romania? Te asteptai sa faca mai multa valva?

Razvan Radulescu: Ma asteptam sa faca exact valva pe care a facut-o. Altii se asteptau la mai putin. Cu o luna inainte de lansare, cand ne gandeam la campanie si, iti dai seama, vindeam pielea ursului din padure, vorbeam cu Ada Solomon si ii spuneam: „Mi-ar placea sa avem vreo 4-5000 de spectatori”. Ada m-a masurat cu privirea si a raspuns: „Daca Jude cu Fata a facut 1300 de spectatori – si era comedie, voi la ce va asteptati?”

Iulia Blaga: Ati avut 3604 de spectatori pana saptamana trecuta, mai mult decat „Panglica alba”/”Das weisse Band” si „Un Prophete”? Esti magulit?

Razvan Radulescu: Absolut deloc. Nu inseamna nimic acest lucru. Inteleg de ce au fost 700 de spectatori la „Antichrist”. Nu s-a dus buhul sau oamenii l-au luat de pe net. Filmul e probabil dificil si antipatic – mie mi s-a parut o prostie fara margini – de „Panglica alba”, insa, imi pare foarte rau. Mi se pare ca, dupa multe filme mediocre, Michael Haneke a facut in sfarsit un film bun. Ma intristeaza de fapt foarte tare ca sunt in general atat de putini spectatori, ca Porumboiu face doar 11.000 de spectatori cu „Politist, adjectiv” si ca cele mai mari scoruri sunt undeva in zona de 50.000.

Iulia Blaga: Unul dintre comentariile cele mai frumoase despre filmul tau e ca eroina vorbeste in numele tuturor copiilor care n-au avut niciodata curajul sa le spuna parintilor lucrurile pe care tanjeau sa le spuna de-o viata intreaga. Ti-ai propus sa faci un pic de terapie cu spectatorii?

Razvan Radulescu: Nu, chiar deloc. Sigur ca m-a bucurat sa citesc pe Liternet.ro lucrul pe care l-ai enuntat – si mi-a facut mare placere -, dar cea mai mare placere mi-a facut-o de fapt cineva de la vizionarea cu bloggeri care a spus ca si-a dat seama, vazand filmul, ce parinti misto are.

Nici macar pentru Melissa si pentru mine n-a fost un fel de terapie. Lucrurile nu arata nici pe departe atat de intins, de grav sau de sfasietor in ce priveste felul in care ma raportez eu la propria mea familie sau cum se raporteaza Melissa la familia ei.

Cred ca eu si ai mei ne-am spus lucrurile astea in forme mai crude, mai violente si de mult mai multe ori, astfel ca acum ne-am tabacit si am ajuns sa ne intelegem destul de bine. Poate ca mai interesant e de vazut cum functioneaza acest lucru in cazul „Feliciei…” in cadrul fictiunii, unde continutul monologului ei pare enuntat pentru prima si poate ca si pentru ultima oara. Iti imaginezi ca dupa ce i-a spus acele lucruri mamei ei se rupe pamantul.

Iulia Blaga: Nu cred, pentru ca mama ei pare sa nu inteleaga.

Razvan Radulescu: Da sau nu, si daca nu intelege, e de presupus ca Felicia o sa recidiveze si e de presupus ca deja in momentul in care o spune nu e la prima abatere – cel putin eu asa gandesc. Frumusetea fictiunii e ca iti permite sa izolezi un astfel de moment si sa te gandesti ca ar fi unic.

Iulia Blaga: Daca nici tu, nici Melissa nu ati avut un conflict atat de puternic cu parintii, cum ati ajuns la subiect?

Razvan Radulescu: Eu nu cred ca de fapt conflictul in sine e dureros, cat lipsa totala a comunicarii.

Iulia Blaga: Asta nu e un conflict?

Razvan Radulescu: Nu, e mai degraba o stare de fapt. E, pana la urma, cea mai lesinata si mai vegetativa stare – aia in care te uiti la om printr-un fel de tampon semi-opac si nu stii cum sa-l atingi. Nu trebuie sa te agiti: te uiti si constati ca nu se mai poate face nimic. Asta mi se pare sfasietor, iar acest lucru, intr-adevar, il simtim si eu, si Melisa.

Iulia Blaga: De cand exista povestea filmului?

Razvan Radulescu: Din momentul in care am scris treatmentul, din 2007.

Iulia Blaga: Ai plecat de la o poveste pe care ai auzit-o?

Razvan Radulescu: Nu. De fiecare data cand vreau sa scriu – fie dupa ideea cuiva, fie dupa a mea – ma uit, asa, la idee si, daca la un moment dat ceva mi se pare casant sau ironic, o imbratisez si o dezvolt. In acest caz mi s-a parut ironic ca cineva sa-si ia la revedere de la familie, ca in Stan si Bran, si, odata ajuns in aeroport, sa trebuiasca sa se intoarca acasa.

Ce mi-a placut e ca era si un fel de happy end aici. Daca te temeai ca n-o sa-l mai vezi pe omul ala niciodata – si asta facea despartirea dureroasa -, faptul ca trebuie sa te intorci de la aeroport iti mai da o zi cu el, iar pe el il face sa creada ca tocmai te-ai intors de unde te stia el plecata. Ideea mi s-a parut in acelasi timp ironica si induiosatoare.

„Cand regizezi in doi, betia puterii se imparte”

Iulia Blaga: Cum e sa scrii si sa regizezi impreuna cu altcineva? Ati avut – tu si Melissa de Raaf – fiecare parcela lui? De pilda, scenele in care Felicia vorbeste olandeza banuiesc ca erau facute de Melissa de Raaf.

Razvan Radulescu: Da, am lucrat la patru maini in sensul in care filmul e o activitate sistematic explicita, adica una in care esti tot timpul scos din fluxul creatiei – de intrebarile unuia, de deciziile pe care trebuie sa le iei pe loc, de faptul ca de fiecare data trebuie sa ai distanta. Inclusiv faptul ca te uiti intr-un video assist, printr-un vizor sau ulterior la niste duble implica distanta. Regia de film e una dintre cele mai explicite forme distantate de expresie artistica, in vreme ce scrisul e una dintre cele mai implicite.

Iulia Blaga: Si cand sunteti doi?

Razvan Radulescu: Cand esti doi macar stii foarte limpede ca betia puterii se imparte, ca e mai putin primejdioasa si ca intotdeauna o sa fie cineva care o sa te bata pe umar ca sa-ti spuna ca ai luat-o razna. Ceea ce s-a si intamplat, in ambele sensuri. Si eu am batut-o pe Melissa pe umar de cateva ori.

Iulia Blaga: Pe de alta parte, daca e ceva nereusit, si vina se imparte la doi si nu se va sti cine e de vina.

Razvan Radulescu: Eu sunt dispus sa imi asum toate vinile filmului astuia. De altfel, pe mine ma si deranjeaza mult mai multe lucruri la el decat pe Melissa. Sunt detalii care n-ar spune nimanui nimic – de la felul in care respira unul dintre personaje pana la doua fotograme in plus la o taietura sau o pauza care e prea lunga. Pe mine aceste lucruri ma scot din minti si ma fac sa inchid ochii la cinema cand le vad. Aici, Melissa si cu mine suntem diferiti: eu mi-as dori sa am sansa sa mai fac o data acest film (desi e evident o absurditate), iar ea abia asteapta sa faca altceva.

„N-as lasa niciodata replicile asa cum le-am scris prima data”

Iulia Blaga: Care e mecanismul dupa care scrii? Citesti replicile tare sa vezi daca suna bine? Ai un carnetel in care notezi ce auzi in jur?

Razvan Radulescu: Asta niciodata.

Iulia Blaga: Dar cum faci sa sune atat de autentice replicile?

Razvan Radulescu: Nu stiu, le lucrez pana la un nivel de artificialitate gretos, cred, ceea ce la face sa sune atat de special incat lumea sa-si imagineze ca nu pot fi decat autentice. Rar mi s-a intamplat sa fiu atent si sa notez ce spune cineva, dar intr-adevar pentru ca felul in care persoana aceea le spune e extrem de special.

Iulia Blaga: E ceva stiintific in felul tau de a scrie sau e doar instinct?

Razvan Radulescu: Nu stiu.

Iulia Blaga: E metoda?

Razvan Radulescu: Exista o metoda, sigur. N-as lasa niciodata replicile asa cum le-am scris prima data si le-as tot scurta ca sa fie ritmul bun si ca undeva, din ciocnirea, din interactiunea personajelor sa iasa un fel de imagine despre disjunctia tipica dialogurilor pe care le purtam intre noi.

Iulia Blaga: Deci ce e autobiografic in film?

Razvan Radulescu: Cred ca sora Feliciei, Iulia, e personajul cu care m-as identifica cel mai tare pentru ca, daca e sa ma gandesc intr-o jumatate de masura, ma gandesc atat la sora cat si la fratele meu, mult mai mari, la faptul ca provin – sora mea din familia anterioara a mamei mele, fratele meu din familia anterioara a tatalui, si la faptul ca m-au invidiat totdeauna (mi-a parut foarte rau de asta) pentru ca eram copilul amandurora si paream sa ma bucur de mai multe avantaje decat ei.

„De la un punct incolo parintii ajung sa devina epitomul a tot ce crezi tu despre tara”

Iulia Blaga: Dupa ce au vazut filmul, ai tai te-au dezmostenit sau v-ati apropiat mai mult?

Razvan Radulescu: Nici nu ne-am apropiat, nici nu ne-am indepartat. Maica-mea citise scenariul si a parut sa n-aiba nicio problema cu el. Dupa ce a vazut filmul mi-a spus ca e foarte diferit. Desi i-am dovedit ca e actiune cu actiune si replica cu replica acelasi ca in scenariu, a continuat sa i se para altfel. Pe urma m-a chemat intr-o dimineata, sub pretextul ca vrea sa-i schimb niste perdele, sa mananc o mare omleta… cumparase si suc de portocale…

Iulia Blaga: Vroia sa aveti o discutie?

Razvan Radulescu: Nu, ma omenea. M-am apucat sa schimb perdelele, am mancat ce mi-a facut ea acolo (pregatise multe), dupa care, stii gestul, cu cutitul printre dintii furculitei, zice: „Tu, daca ai ceva sa-mi reprosezi mie, sa-mi spui.” I-am spus: „Draga, cred ca ti-am spus de atatea ori ce am avut sa-ti reprosez. Cred ca nu e nimic nou”. „Mda, ai spus, sigur ca ai spus. Atata doar vreau sa retii: ca eu sunt foarte mandra de tine.” Asta m-a induiosat foarte tare, mai ales ca de 20 de ani buni incoace nu imi mai spusese asta niciodata. De cand am intrat in adolescenta ai mei au incetat sa mai fie mandri de mine.

Iulia Blaga: Ca sa nu ti se urce la cap.

Razvan Radulescu: Da, dar si pentru ca, de fapt, nu am facut nimic din ce si-ar fi dorit ei. N-are sens sa va spun ce viitor proiectau ei pentru mine.

Iulia Blaga: Te-ai gandit ca relatia pe care Felicia o are cu mama ei poate fi o metonimie pentru relatia multor tineri cu Romania – o iubesc dar nu pot trai decat departe de ea?

Razvan Radulescu: Ah, sigur ca da. Eu ma gandesc de foarte mult timp – si avem un schimb kilometric de sms-uri cu Andrei Ujica (n.red. – care locuieste in Germania), legat de un topic constant -revenirea in tarisoara, la sanu-i dalb – scris „sinu-i”.

Iulia Blaga: Ca in „sinus”.

Razvan Radulescu: Ca la Bolintineanu. Tarisoara care te primeste si care la un moment dat nu mai este atat de binevoitoare cu tine daca ai tradat-o sau daca ai barfit-o. Este, de fapt, o femeie geloasa tarisoara asta. Sigur ca ma gandesc la asta. Nu cred, insa, ca am aplicat grila asta la „Felicia…”. Eu n-as pleca niciodata din tara, oricat de prost m-as intelege cu ai mei. Dar mi se pare ca observatia e corecta. Da, cred ca intr-o anumita masura si de la un punct incolo parintii ajung sa devina epitomul a tot ce crezi tu despre tara.

Iulia Blaga: Mai pe romaneste?

Razvan Radulescu: Ajung sa inmagazineze cel mai reprezentativ concentrat a ce este tara pentru tine. Pentru ca sunt un barbat si o femeie, pentru ca trec prin toate circumstantele care i-au format si pentru ca sunt suficient de batrani incat experienta lor de viata sa poata acoperi, de fapt, tot ce poti concepe ca istorie recenta. In cazul alor mei asa si e. Mama are 83 de ani. Ea e tot ce pot palpa despre istoria recenta. Restul incep sa fie lucruri din cartile de istorie – despre Bolintineanu, Balcescu, Revolutia Franceza si asa mai departe.

Iulia Blaga: Ai spus intr-un interviu ca romanii au un dublu complex fata de Occident – unul de superioritate si altul de inferioritate. S-a mai modificat acest complex in ultimii ani?

Razvan Radulescu: Nu, nu cred. E un sentiment tipic provincial. Si nu e vorba despre faptul ca Romania e o provincie fata de alte state sau despre oamenii care nu traiesc in Bucuresti. Vorbesc despre provincia interioara. Cred ca foarte multi oameni – din motive care imi scapa (si printre ei ma includ si pe mine) -, sunt cetatenii propriei provincii interioare. Asta ne face ca in momentul in care ne ducem in strainatate sa avem acest complex simultan de inferioritate si de superioritate.

De fapt, ne adaptam greu si ni se pare nedemn sa facem efortul de a ne adapta pentru ca am demis deja valorile la care credem ca ar trebui sa ne adaptam in momentul in care ne-a fost greu sa ne adaptam la ele. Am cunoscut foarte multi romani in Occident cu nasul pe sus, dar care de fapt erau extrem de amarati.

„Eu ii recunosc pe romani dupa pantofi”

Iulia Blaga: E si vina comunismului in asta, nu?

Razvan Radulescu: Da, cred ca anii astia de comunism au o mare vina.

Iulia Blaga: Ne-au hranit dublul complex.

Razvan Radulescu: Si ne-au facut sa credem ca lucrurile minuscule pe care le facem sunt de o importanta capitala si ca lucrurile importante pe care le facem nu conteaza pentru ca nu plac nimanui.

Iulia Blaga: De ce intr-un aeroport strain stim imediat cine e roman?

Razvan Radulescu: Eu ii recunosc pe romani dupa pantofi, dupa pantaloni si dupa tricouri. Mai rar dupa figura.

Iulia Blaga: Adica se imbraca prost?

Razvan Radulescu: Nu neaparat.

Iulia Blaga: Provincial?

Razvan Radulescu: Da. Iar un roman imbracat bine il recunosti pentru ca se imbraca prea bine. Nici macar nu suntem pe extreme. Cred ca ce reusim tot timpul sa ratam este linia justa. Nu reusim sa captam niciodata lungimea justa de unda, „l’air du temps”, nu stiu cum sa-i spun. E ceva care ne scapa sistematic. Daca nu ar fi asa, atunci ne-am putea numi adaptati.

Iulia Blaga: Care a fost pentru tine partea cea mai iritanta la postura de regizor? Faptul ca erai deranjat din procesul creator?

Razvan Radulescu: E foarte greu sa te gandesti la un proces creator pentru ca nu ai niciun moment de singuratate acolo. Nu exista viata privata pe platou. De la un moment dat nu mai exista nici odihna si devine ingrozitor.

Iulia Blaga: Deci a fost nasol.

Razvan Radulescu: Nu, experienta e ca la droguri, de aceea ai si sevrajul de dupa. Te scoli la ora 5 dimineata ca sa ajungi la ora 7 la Otopeni pentru ca acolo e deja instalat tot ce trebuit instalat – lumini, set-ul samd -, actorii sunt machiati, trebuie sa incepi repetitiile. La 7 seara termini, dupa ce s-au frecat nu stiu cate mii de oameni cu bagaje, anunturi si asa mai departe. La 9 seara ajungi la casa de productie, vezi dublele din ziua respectiva, discuti ce n-a functionat. La 12 noaptea mai suna inca niste telefoane. La 1 te bagi in pat, nu poti sa adormi, adormi la 2.Te scoli la 5. Timp ce cinci saptamani cum arata asta? Cand se termina filmarile, evident ca tot la 5 te scoli, dupa care te uiti la o zi care e lunga si goala. Si asta e nasol.

Iulia Blaga: Bun, si dupa ce termini filmul si te odihnesti ai vrea sa faci film din nou, nu?

Razvan Radulescu: Trebuie sa faci film din nou sau trebuie sa faci ceva care are legatura cu filmul ala pentru ca, daca nu, intri in sevraj Sevrajul de dupa, care tine vreo doua saptamani, e cel mai nasol moment din experienta mea de regizor. Depresie. Lipsa de scop. Stari neuro-vegetative proaste.

Iulia Blaga: Cum te-a ajutat in regia de film diploma de regizor de opera pe care o ai de la Conservator?

Razvan Radulescu: Pe loc, nu m-a ajutat. Dar in felul in care am gandit scenariul, ca pentru mine, da, are multa legatura cu opera. In definitiv, pot sa spun doar atat, ca lasand la o parte structurile dramaturgice si ce se scrie in manualele de dramaturgie de cinema, daca te uiti cu atentie la structura „Feliciei…”, o sa recunosti duete, recitative, tertete, iar la sfarsit Felicia va canta o mare arie de bravura. Nu m-am gandit de la inceput la asta, insa in momentul in care mi-am dat seama, mi-am dat seama ca de fapt scrisesem pentru mine.