INTERVIU Regizorul austriac Ulrich Seidl: "Fiecare are propria lui idee despre paradis, dar toate paradisurile trebuie cautate"

In premiera in Romania, Festivalul Transilvania (TIFF) prezinta in acest zile „Trilogia Paradisului” ale carui parti au fost lansate la Cannes 2012, Venetia 2012 si Berlin 2013. La Berlin, in februarie, l-am intalnit pe al doilea cel mai cunoscut cineast austriac dupa Michael Haneke si am realizat interviul de mai jos. Pentru un cineast cinic Ulrich Seidl poate fi derutant pentru ca evita sa-si priveasca interlocutorul in ochi, dar se irita cand i se pun intrebari care nu-i convin.

Imbracat cu totul in negru, Ulrich Seidl sta la masa din camera Hotelului Wyatt si asteapta jurnalistii. E cald in acest spatiu stramt, poate ca asta contribuie la usoara iritare a sa. Stiindu-i filmele ti s-ar parea normal sa nu ii placa sa vorbeasca despre ele, iar graba translatorului te face sa regreti ca nu ai invatat germana la timp.

Ulrich Seidl a devenit cunoscut cu uluitorul „Hundstage”/”Dogdays” (Premiul Special al Juriului la Venetia in 2001 si cel mai bun film al sau de pana acum), lungmetraj de fictiune care infatisa o zi de vara torida in Viena contemporana. Stilul lui s-a impus inca de pe atunci, ca si preferintele tematice.

Seidl e interesat de oameni, dar nu-i arata in situatii prea placute. Le filmeaza corpurile batrane si goale, le adulmeca pornirile erotice perverse, bigotismul si superficialitatea, incearca sa inteleaga relatia lor cu divinitatea (relatie dusa uneori pana la fanatism) sau modul in care se lasa manipulati de societatea de consum. Ii priveste interminabil prin aparatul de filmat fixat pe trepied, iar privirea lui transleaza de la ironie la compasiune. In ochii lui suntem o rasa tragica.

Pana la „Import/Export” (Cannes, 2007) a facut documentare, iar intre 2009 si 2010 a turnat un film de fictiune care, pentru ca se lungea prea mult, a fost taiat in trei halci – „Paradies: Liebe”/”Paradise: Love”, „Paradies: Glaube”/”Paradise: Faith” si „Paradies: Hoffnung”/”Paradise: Hope”.

A lansat aceste filme consecutiv la trei mari festivaluri, fiind premiat din nou la Venetia cu Premiul Special al Juriului. Eroinele trilogiei, o cincuagenara rubiconda, sora ei uscata si fiica durdulie sunt eroinele celor trei parti.

„Paradies: Liebe”/”Paradise: Love” o urmareste pe Teresa (Margarethe Tiesel) facand turism sexual in Kenya si cunoscand baieti care pretind ca nu se prostitueaza si ca se indragostesc pe bune, chiar daca cer bani pentru familia lor saraca. Intre umor si oroare, filmul atinge momente de frumusete pentru ca, in ridicolul ei, Teresa lupta pentru propria fericire si are in ochii lui Seidl ceva rubensian, dar in egala masura e obiectiv cu ambele tabere: cine pe cine manipulează, Occidentul sau lumea a treia?

Trailer „Paradise: Love”

„Paradies: Glaube”/”Paradise: Faith” o infatiseaza pe sora Teresei, Anna Maria (Maria Hofstätter), o ferventa adoratoare a lui Iisus Christos pe care il cauta in vacanta de vara si a carei lume se da peste cap cand sotul ei musulman, pe care nu-l mai vazuse de o mie de ani, revine din Egipt.

Trailer „Paradise: Faith”

„Paradies: Hoffnung”/”Paradise: Hope” e povestea lui Melanie (Melanie Lenz) care e trimisa de mama ei, Teresa, intr-o tabara de slabit („diet camp”) unde un antrenor militaros si o dieteticiana supla ii umilesc pe adolescenti prin exercitii fizice si regimuri alimentare. Aici Melanie face o pasiune pentru medicul taberei, un barbat mai in varsta care, de altfel, o si incurajeaza. Seidl impinge provocarea pana la a gasi o unda de frumusete in flirtul scandalos al celor doi, dar e prima data cand cinismul lui se inmoaie in fata adolescentilor. Inocenta lor si, spune in interviu, capacitatea de a schimba lucrurile, inchid trilogia pe o nota optimista, in ciuda sagetilor otravite trimise spre epoca de azi care impune false canoane de frumusete.

Trailer „Paradise: Hope”

Ce ati invatat facand aceasta trilogie?

Am invatat mult de la oamenii pe care i-am cunoscut in diferite contexte si care veneau din medii sociale diferite. A fost o experienta care m-a ajutat mult si care s-a manifestat in multe feluri, pe mai multe niveluri.

Ati aflat ceva nou despre femei sau perceptia dvstra a ramas aceeasi?

Am avut ocazia sa percep un nou strat si sa aprofundez ce stiam deja, dar nu am avut senzatia ca imi schimb punctul de vedere cu totul. Am colaborat extrem de bine cu actritele, insa nu pot spune ca imaginea mea despre femei s-ar fi modificat. Ce a fost nou pentru mine a fost sa lucrez cu pubere si sa le pot observa comportamentul, modul de gandire.

Cum ati defini frumusetea?

Nu cred ca exista o unicitate a acestui concept. Traim intr-o societate unde mass-media isi impune propriile canoane de frumusete, dar acestea sunt false si superficiale. Scopul meu e sa arat cat de diferiti sunt oamenii, sa arat oamenii fara podoabe, fara machiaj si, prin asta, sa il fac pe spectator sa observe varietatea.

La inceputul trilogiei spuneati ca ea va trata despre decaderea Europei. Ce parere aveti acum?

Nu tin minte lucrurile pe care le spun, dar cred ca nu ma refeream doar la Austria, ci la Europa si, in special, la Europa Occidentala. Insa, da, aceasta tematizare a imaginii femeii opuse ideii de frumusete si religiei poate fi vazuta si ca un rezultat al crizei financiare.

Cum ii convingeti pe neprofesionisti sa accepte sa joace in filmele dvstra?

Tine, pur si simplu, de felul meu de a munci. Nu trag de nimeni. Vorbesc foarte deschis si le spun oamenilor de la bun inceput ce caut. Pe urma ma intalnesc cu ei de mai multe ori pentru a dezvolta o relatie. La fel si cu copiii sau cu „the beach boys” din „Paradise: Love”. E un proces lung care se bazeaza, in primul rand, pe sinceritate.

Mai exact, ce i-ati spus lui Melanie Lenz cand ati ales-o pentru rolul principal din „Paradise: Hope”?

I-am spus ca sunt in cautarea unei fete supraponderale pentru un film a carui actiune se petrece intr-o tabara de slabit („diet camp”) si ca aceasta fata se va indragosti de un barbat mult mai in varsta. Am vizitat toate taberele de slabit din Austria, am vorbit cu copiii de acolo, am dat anunturi la ziar, am vizitat scoli, cu alte cuvinte am facut tot ce am putut ca sa gasesc interpreta potrivita.

Dar aceste tabere de slabit exista in realitate? Ati inventat aceasta disciplina de fier sau e reala?

In Austria nu sunt toate taberele la fel, dar acest gen de tabara – militarizata aproape, foarte stricta intr-adevar, nu exista. Exista, mai degraba, in SUA dar, din ratiuni care tineau de poveste, am tinut sa plasez actiunea intr-o astfel de tabara.

Ati dorit de la inceput sa faceti o trilogie in aceasta ordine – mama, sora, fiica/Frumusetea, Credinta, Speranta?

Am petrecut foarte mult timp montand materialul, cred ca vreo doi ani si, de fapt, initial am avut o ordine diferita in minte. Doream sa incep cu „the sugar mama”, dar partea a doua ma gandeam sa fie a fiicei si a treia a surorii. Numai cand am proiectat filmul in ordinea aceasta ne-am dat seama ca „Speranta” era cel mai bun final al seriei si ca aceasta era cea mai buna ordine.

Adevarul e ca exista o farama de speranta in aceasta tanara. Matusa ei bigota parea cam pierduta…

Cand am definitivat montajul ceea ce am cautat a fost ordinea prin care cele trei secvente sa functioneze cel mai bine din punct de vedere dramaturgic si emotional. Am ales cele trei titluri, oricum, la sfarsit. Dar e bine sa ramanem la final cu o cat de mica speranta si cu ideea ca tinerii au acest potential de a schimba lucrurile, de a-si schimba viata.

Cat de important e pentru dvstra faptul ca filmele pe care le faceti starnesc discutii?

Cred ca aceste filme trebuie sa aiba o anumita calitate pentru a putea starni discutii, cred ca trebuie sa ii deranjeze pe oameni si sa ii faca sa vrea sa vorbeasca despre ce ii preocupa. Traim intr-o lume in care atatea teme sunt etalate in presa, iar daca filmul reuseste sa provoace o dezbatere mi se pare un lucru foarte bun.

„Paradise: Faith” a provocat reactii negative in tarile catolice unde a fost prezentat?

Nu pot vorbi deocamdata decat despre Austria, pentru ca numai aici filmul a intrat in sali. In Austria numarul de spectatori la „Paradise: Faith” a fost la fel de mare ca la „Paradise: Love”. Biserica Catolica oficiala a respins filmul dar, in acelasi timp, preotul-sef (nu stiu exact rangul) de la Catedrala Sf Stefan din Viena a scris un articol intr-un cotidian in care spunea ca „Dumnezeu e recunoscator pentru ca exista un cineast ca mine”…

Ce lucruri va mai dau speranta in ziua de azi?

Daca vorbesti despre lume in ansamblul ei, e destul de greu sa gasesti motive de speranta ca lucrurile se vor schimba. Asta ar insemna ca lucrurile sa avanseze, or acest lucru nu se prea intampla.

Ati avut o mare lansare a lui „Paradise: Hope” la Berlin, la care a fost prezent si ministrul austriac al Culturii. Nu va e teama ca va e amenintata libertatea de expresie? Sunteti aproape o institutie.

Nu imi fac astfel de probleme pentru ca atentia care mi se da nu va schimba filmele pe care le fac. Ministrul Culturii si cancelarul mi-au vazut filmele, dar asta nu afecteaza cu nimic felul in care muncesc. Pot sa continui sa lucrez cu la fel de multa onestitate ca si pana acum.

Daca paradisul nu se gaseste nici in sex, nici in Dumnezeu, nici in frumusete ori intr-un corp armonios, unde il putem afla?

Difera de la om la om. Fiecare are ideea lui despre paradis, dar ce e comun e faptul ca paradisul trebuie cautat. Nu poti pur si simplu intinde mana dupa el. Eroinele celor trei filme ale mele sunt trei femei care cauta, toate, dragostea. Ele sunt animate de dorinta de a fi iubite, protejate si de a se simti implinite.

Care e paradisul dumneavoastra pierdut?

Cu totii cautam paradisurile, chiar daca nu le gasim niciodata. E adevarat, acest lucru implica o perspectiva biblica, dar trebuie sa recunosc ca ea se aplica foarte bine aici.