INTERVIU „Religia care cere sacrificiul de la om este ca un joc de Monopoly. Mergi mai repede în rai pentru că ai un cartonaş bun” 

Autoarea uneia dintre cele mai controversate cărţi despre religie apărute în ultimii ani, Catherine Nixey, a venit în România. În interviul acordat pentru cititorii HotNews.ro, scriitoarea discută teme sensibile și aduce elemente istorice care nu sunt pe placul istoriei oficiale a Bisericii. 

De când a apărut în 2018, cartea „Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică”, i-a oferit autoarei Catherine Nixey un val de ostilitate. La noi, volumul a fost publicat în 2020, la editura Humanitas. 

„Oamenii pot fi surprinzător de jigniţi de istorie şi cred că asta se întâmplă atunci când cineva contrazice ideea lor înrădăcinată despre cine sunt. E ca şi cum i-ai critica pe ei înşişi”, încearcă autoarea să-şi explice valul de comentarii negative la adresa cercetării sale. Dar, pentru Catherine Nixey, demersul de a cerceta lumea creştină chiar are o importantă componentă personală. Cercetătoarea provine dintr-o familie de foşti monahi.

„Îmi amintesc că eram îngrozită în secret de faptul că o prietenă de la universitate nu fusese botezată. Am simțit că numele ei era cumva mai puțin atașat de ea. Ca și cum, nefiind ținut cu apă sfințită, ar putea aluneca în noapte”, a scris Nixey, într-un articol biografic din The Times. 

Părinţii „şi-au înființat propria organizație caritabilă, iar noi, ca familie, ieșeam în oraș și strângeam bani pentru ea la sfârșit de săptămână. Nu au încetat niciodată să încerce să fie buni”, descrie Nixey copilăria sa.

Este absolventă a Universităţii din Cambridge, unde a studiat literatură clasică greacă şi latină, și scrie pentru The Economist, The Times sau Financial Times.

În „Epoca Întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică” spune o altă poveste a triumfului religiei creştine. Catherine Nixey contrazice ideea că primii creştini erau blânzi şi mergeau la moarte martirică în timp ce cântau imnuri de dragoste şi laudă. 

Autoarea pictează un tablou în care primii creştini sunt violenţi, nemiloşi şi intoleranţi, în care aceştia răstoarnă altare păgâne şi demolează temple, ciopârţesc statui şi ucid preoţi. În care anihilează orice nu face parte din „credinţa adevărată”.

„O relatare excepțională despre crima și vandalismul provocate de fanatismul religios – și care sugerează paralele moderne”, scrie The Guardian într-o cronică de carte.

În 2018, „Epoca Întunecării” a fost desemnată cartea de istorie a anului de publicaţii precum The New York Times, The Daily Telegraph, BBC History Magazine sau The Observer. A primit premiul Societăţii Regale de Literatură. A fost tradusă în 12 limbi.  

„Rețelele de distribuție au ajutat creștinismul”

HotNews.ro: Cum erau viaţa, cultura în amestecul religios al Imperiului Roman?
Catherine Nixey: Un creuzet religios, exact asta era. Erau atât de mulți zei. Economiștii vorbesc acum despre economia religiei, iar unul dintre lucrurile pe care le realizează este că rețelele de distribuție ajută foarte mult. Astfel, drumurile şi bărcile romane au ajutat foarte mult la crearea acestui amestec. Călătoriile în Imperiul Roman erau mai facile decât în orice alt moment până cel puțin în secolul al XVI-lea. Așadar, totul curgea de-a lungul acestor drumuri. Comerțul curgea, dar și ideile curgeau, bolile curgeau. Dar şi religiile circulau.

Dacă faceţi o plimbare imaginară prin Roma de dinainte de Constantin, veți trece pe lângă un templu al lui Jupiter, pe lângă un templul unui zeu oriental cum era Mithras (Zeul soarelui, al justiției, al contractelor și al războiului în Iranul pre-zoroastrian. 

În Imperiul Roman în timpul secolelor II și III î.Hr., această zeitate era onorată ca patron al loialității față de împărat, n.r.). Ai putea trece pe lângă un templu al lui Vespasian, un alt om care a spus că poate vindeca orbii și șchiopii prin miracole (Vespasian a fost împărat roman din anul 69 până în 79. După Augustus, a fost primul împărat care a ajuns în Egipt. Elitele religioase susţineau că a vindecat un orb şi schilod, prin metoda tradiţională de scuipare şi călcare în picioare, n.r.). Apropos, se crede povestea lui că ar fi putut influența Evangheliile.

Sau ați putea trece pe lângă un templu al lui Isis (În mitologia egipteană, Isis este zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii femeii faţă de soţ, n.r.), ați putea trece pe lângă un templu al oricărui zeu de oriunde din Imperiu.

Dacă faceți aceeași plimbare 150 de ani mai târziu, fiecare dintre aceste temple va fi fost închis sau transformat în biserică. Şi va fi ilegal să intrați în oricare. Aceasta este o schimbare uriașă.

Coroana de martir

– În vremea în care aceste temple funcţionau, creştinii erau persecutaţi şi chiar martirizaţi. Dumneavoastră susţineţi că uneori ei înşişi voiau asta. Puteţi explica?
– Da, așa era. Romanii i-au persecutat nu pentru că se închinau Dumnezeului lor, ci pentru că practic comiteau trădare. Pentru romani, a fost o persecuție politică, cred, mai degrabă decât una religioasă. 

Romanii credeau în Pax Deorum (pacea zeilor, n.r.), credeau că așa Imperiul Roman era puternic. Guvernatorilor romani nu le păsa ce cred oamenii, dar ei trebuia să facă sacrificii în cinstea împăratului. Era un act de loialitate față de Imperiu. Creștinii însă refuzau să facă asta. Or, asta era un fel de trădare pentru nişte persoane care credeau că imperiul lor este protejat de zei. Dar creștinii nu voiau să Îl trădeze pe Dumnezeu făcând aceste sacrificii.

De asemenea, ei ştiau că, dacă vor deveni martiri, partea pozitivă era că vor ajunge în rai. Or, dacă au coroana de martir, pot merge acolo mai repede. Ca un cartonaş bun la Monopoly. Alţii credeau chiar că vor fi superiori celorlalţi oameni din rai. Era un text care spunea că, dacă mori martir, vei avea de 100 de ori mai mulți boi, de 100 de ori mai mulți copii. Vei avea o viață de apoi mai bună dacă mori de o moarte hidoasă. Romanii credeau că felul în care îşi manifestau credinţa asta este un pic isteric. Marc Aureliu îi spunea eroism scenic.

„Dar uitați-vă pe fereastră, este o zi frumoasă, faceți doar un sacrificiu mic, mic”

– Cum s-au împăcat autoritățile romane cu această atitudine?
– În primul rând, credeau că aceşti creştini sunt cam ciudați. Nu înţelegeau de ce sunt atât de extremiști. Există un text roman uimitor: Medicul Galen scrie despre cât de obsesiv de maniacali erau. Galen spune că nu poţi învăţa un creştin lucruri noi. Şi o spune într-un fel de context medical. Spre deosebire, atitudinea romanilor față de religie este mult mai pluralistă. Sigur, ei nu tolerează creștinismul pentru că toleranța este un lucru frumos. Ei tolerează creștinismul pentru că întotdeauna au avut o mulțime de religii. De ce nu ai avea o mulțime de religii? Herodot, istoricul, spune că, dacă întrebi pe cineva din lume care este cea mai bună religie, acesta, după ce se gândește puțin, ar spune că cea mai bună religie este religia sa.

Există nişte descrieri uimitoare despre acea perioadă. Un fel de guvernator roman spune: „Dacă nu veţi aduce sacrificii, veţi fi condamnaţi la moarte. Dar uitați-vă pe fereastră, este o zi frumoasă, faceți doar un sacrificiu mic, mic. Nu trebuie să sacrificaţi întregul taur. Doar puneți-vă degetele în cenușă. Nici o plăcere nu va veni în calea ta dacă te omori pe tine însuți”.

Și apoi, într-un alt text, un guvernator roman spune: „Gândește-te la familia ta. Gândește-te la cât de triști vor fi dacă vei muri”. Și mai este unul care spune: „Te voi plăti literalmente dacă te vei aduce sacrificii zeilor noștri și apoi te voi lăsa să pleci acasă”.

Și mai este unul – iubesc scena asta, în care se presupune că niște creștini au apărut și au spus: „Omorâți-ne”. Iar el zice, bine, bine. Și îi pune la moarte. Sunt romani, deci nu sunt perfecți. A doua zi însă apar şi mai mulţi. Creştinii veneau în lanțuri cerând martiriul în faţa guvernatorilor romani. Atât de dornici erau. Iar răspunsul lui este atât de roman: „Nenorociților, oameni îngrozitori, dacă vreți să muriți, nu aveți stânci de pe care să puteți sări? Nu aveți frânghii cu care să vă spânzurați?”. Pur şi simplu nu înţelegea de ce ar trece cineva prin acest spectacol morbid pentru ceea ce i se părea un motiv total derutant.

– Există multe istorii ale martirilor care îndură moartea cu stoicism. Sfântul Laurenţiu, ars pe rug…
– Da, care spune „Întoarce-mă”…

– „Sunt bine făcut pe partea asta”.
– Da, exact.

Filosofii vremii despre textele creştine „Sunt genul de lucruri pe care o bătrână beată nu le-ar spune”

– În cifre, au existat, totuși, mulți martiri?
– Cred că cifrele pe care le avem sunt îndoielnice. Edward Gibbon avea o frază de genul „consumul anual de martiri era de 200 de persoane”. Cred că, în momentele de vârf, în unele dintre cele mai grave persecuții, numărul a fost mai mare. Dar ceea ce se întâmplă este că poveștile se umflă pe măsură ce sunt repovestite, iar martirii sunt duplicați.

De pildă, o femeie celebră în epocă, matematician și filosof pe nume Hypatia, a fost ucisă și unii au sugerat ea devine un fel de martir creștin. Or, ea nu era creştină! În general, poveștile martirilor erau foarte populare. Și au fost povestite foarte mult. Dar probabil că multe dintre ele nu erau corecte din punct de vedere istoric.

– Care era profilul unei persoane care vrea să se convertească la creştinism?
– Cu siguranță, ei nu par să fie vârful societății. Cel puţin la început, în mod clar, nu sunt nişte oameni educați. Nu-şi scriu istoriile pentru că nu știu cum să scrie. Iar atunci când scriu, uneori, folosesc un sclav care să scrie pentru ei. Uneori, vedeți frânturi precum: „Mi-am scris numele cu mâna mea”. Unii scriu un pic, dar nu pot scrie totul. De asemenea, nivelul criticii teologice și al discuțiilor este scăzut. Habar n-aveau cine a fost Socrate! Cu siguranță, romanii i-au acuzat că sunt prost educați.

Există un citat din Sfântul Augustin, în care acesta spune că, dacă cineva se convertește la creștinism, simte că devine mai degrabă portarul, sclavul care are grijă de ușa sa, decât persoana cu care merge la cină. Iar el descrie clasele educate ca fiind zidurile unui oraș care împiedică răspândirea creștinismului. 

Nu sunt eu cea care spune lucrurile astea. Porfir, un filosof, şi Celsus, un alt scriitor, spun că textele creştine sunt slabe. Sunt genul de lucruri, spune Celsus, pe care o bătrână beată nu le-ar spune, i-ar fi rușine să le cânte unui copil pentru a-l adormi. (Celsus a fost un filosof grec din secolul al II-lea și oponent al creștinismului timpuriu. Porir a fost un filosof neoplatonic fenician din secolul al III-lea, n.r.)

– Dar creștinismul a fost o religie pentru mase, pentru cei săraci, pentru cei nevoiași…
– Într-adevăr, aşa s-a spus. Nu avem statistici antice, deci nu știm. În egală măsură, cred că se potrivit metodelor creștinismului să spui că era o religie a săracilor. Și practic, toată lumea era săracă în Imperiul Roman. Deci, este un fel de imperiu fără clasă de mijloc. Este doar împăratul și toți ceilalți.

„Dacă îi arăţi asta unui matematician, are un fior rece”

– Vorbiţi despre amploarea distrugerii artei şi culturii clasice după triumful creştinismului, şi spuneţi că o mulţime de cărți au fost arse. Dar există vreun episod care vi se pare reprezentativ pentru această istorie?
– Mă gândesc acum la distrugerea Templului lui Serapis din Alexandria. (Închinat zeului greco-egiptean Serapis, a fost închis în anul 325 la ordinele împăratului Constantin. El a fost distrus, ca urmare a revoltelor religioase, în anul 391, în timpul domniei împăratului Teodosie. Distrugerea Templului a fost văzută de mulți autori drept un moment istoric reprezentativ pentru triumful creștinismului asupra celorlalte religii, n.r.). Statuile au rămas fără capete sau fără mâini pentru că asta era, pentru creştini, o modalitate a de scoate demonii din ele. 

Există multe episoade de distrugeri dramatice, care îți dau un fel de fior de frică, dar cel mai reprezentativ aș spune că este ceva mult mai subtil de atât. Dar e atât de important pentru a înțelege cum se pierde cunoașterea clasică.

Și m-aș uita la un palimpsest (pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text, n.r.) care se numește palimpsestul lui Arhimede. 

Se poate citi o matematică a lui Arhimede în care acesta se pare că era foarte aproape de a descoperi calculul diferenţial şi integral, pe care l-a descoperit Newton (şi, în acelaşi timp, filosoful şi matematicianul G. W. Leibniz, n.r.). Dacă îi arăţi asta unui matematician, are un fior rece. Lumea clasică a fost atât de aproape de acest lucru care a revoluționat matematica. Dar a fost scris și frecat și scris de un călugăr care a scris o vrajă pentru ce să faci atunci când îți cade ceva în vin și vrei să scoți demonul. Cred că asta este mult mai reprezentativ. 

Nu are dramatismul distrugerii Templului lui Serapis, nu este atât de violent. Dar este o pierdere a sentimentului că ştiinţa şi arta sunt importante și că ar trebui să fie păstrate. Asta arată că am pierdut atât de multe. Arderea cărților este dramatică. Dar majoritatea cărților au fost pierdute din neglijență. S-au pierdut pentru că oamenii nu au vrut să le copieze. Au fost ostili față de ele, crezând că o parte din ceea ce conțin este periculos sau demonic.

– Dați şi exemplul unor texte de Seneca sau de Cicero, peste care au fost scrise alte texte…
– Da, exact. Ele nu sunt valorificate. Sunt copiate Bibliile, textele Sfântului Augustin, ceea ce creştinii au fost învățați să valorizeze. Iar ceea ce nu au fost învățați să preţuiască sunt ecuațiile sau, de exemplu, scrierile atomiștilor. Aceştia erau oamenii care spuneau să nu vă faceți griji în privința lui Dumnezeu, deoarece lumea este făcută din atomi. Am pierdut aproape toate acestea.

„Împărţirea lumii în funcţie de religie pare să fi fost o inovaţie creştină”

– Creştinii căutau prin case cărți sau statui ilegale, susţineţi în carte. Puteţi explica?
– Acest lucru apare în câteva texte, așa că nu știm cât de răspândit era. S-ar putea să fi fost doar textele acestea, dar se pare că există o mentalitate întâlnită în mai multe orașe, precum Alexandria, unde aceştia intră în casele oamenilor și caută cărți interzise pentru a le confisca sau arde. Evident, acest lucru provoacă panică. Există un text al unui istoric numit Ammianus Marcellinus (general roman de origine greacă și istoric latin, 330-395, n.r.). El spune că are loc o epurare și că intelectualii sunt atât de speriați încât au ajuns să-și ardă propriile cărți pentru a nu fi acuzați că fac magie.

– Se aseamănă cu ideologiile totalitare…
– Sigur că da. Și rapiditatea cu care vor să schimbe o întreagă societate care pur şi simplu crede altceva. Știți, ar exista oameni care, dacă ar trăi o viață lungă, s-ar fi putut naște într-o epocă în care puteau să se închine la orice doreau și ar fi putut muri într-o epocă în care creștinismul era religia oficială a Imperiului Roman. 

Înainte de creştinism, nimeni nu se descria pe sine începând cu religia sa. Poate în afară de evrei, asta nu era o chestiune de identitate. Împărţirea lumii în funcţie de religie pare să fi fost o inovaţie creştină.

Unele dintre cele mai emoționante scrieri, cred eu, din această perioadă aparţine unui om minunat numit Quintus Aurelius Symmachus (Om de stat, orator și om de litere roman, 345-402. A încercat să păstreze religiile tradiționale ale Romei într-o perioadă în care aristocrația se convertea la creștinism și a condus fără succes o delegație de protest împotriva ordinului împăratului Grațian de a îndepărta Altarul Victoriei din Curia, principalul loc de întâlnire al Senatului Roman, n.r.). Creștinii îi spun să scoată altarul din Senat, pentru că îi poluează. Era o dorință obsesivă pentru puritate. Iar el răspunde: „Dar de ce? Vedem aceleași stele, împărţim același cer. Ce contează ce cale alege o persoană pentru a căuta adevărul?” Dar pentru creştini contează.

Am numit această perioadă Epoca Întunecării. „Epoca întunecării” este, de fapt, un termen creștin. Creștinii spuneau că tot timpul de dinainte de Hristos a fost ca o epocă întunecată, făcând din acest termen o metaforă despre impactul lor. Apoi, în Renaștere, Petrarca l-a preluat și a spus că, de fapt, cred că adevăratul întuneric este prostia intelectuală, aşa că el va numi Evul Mediu cu acest termen. Iar iluminismul este momentul în care totul devine mai luminos.

În a doua parte a interviului, Catherine Nixey le răspunde celor care o critică.