Datele oficiale de la INMS reflectă cum se ciocnesc tendințele economice actuale cu vechile modele de susținere familială, din România. La noi, 10% dintre șomeri provin din rândul oamenilor care părăsesc piața muncii, nu din proprie alegere, ci din necesitate.

Ioana A. a lucrat timp de doisprezece ani la o fabrică de textile din Brașov, până când soacra ei a suferit un accident vascular cerebral. Croitoreasă profesionistă în vârstă de 43 de ani, ea s-a confruntat cu o alegere imposibilă: să-și păstreze locul de muncă și să o lase pe mama în vârstă a soțului ei fără îngrijire sau să-și abandoneze cariera pentru a deveni îngrijitoare cu normă întreagă. Ea a discutat cu jurnalistul HotNews, pentru acest articol, sub condiția ne-dezvăluirii numelui de familie. 

Ioana A. a ales familia. Motivele au fost inclusiv cele legate de cost. Angajarea unui îngrijitor profesionist e dificilă, ca bani, dar și ca selecție care să conducă spre o relație de încredere.

„Nu era nimeni altcineva pe cine să mă pot baza”, explică femeia din micul apartament în care își petrece acum zilele gestionând medicamentele și ajutându-și soacra în toate operațiunile domestice. 

„La căminele de stat pentru seniori e imposibil să ajungi, bașca faptul că am văzut reportaje la televiziuni cu lucrurile orible care se petrec acolo. În sistemul privat o lună de îngrjire costă dublul salariului meu. Ce altceva puteam face?”.

Fără să vrea, fără să știe, în necazul ei insolvabil Ioana reprezintă un segment în mare parte invizibil al statisticilor șomajului din România – cei aproape 10% dintre șomeri care au părăsit piața muncii din cauza responsabilităților familiale și de îngrijire, potrivit datelor publicate recent de Statistica oficială. 

Deși această cifră poate părea modestă în comparație cu românii care au încetat să lucreze pentru că li s-a încheiat perioada contractului de muncă (34,1%) sau care au fost concediați (24,0%), ea maschează o criză mai profundă. E vorba de alegerile cu care se confruntă familiile românești, pe măsură ce sistemele tradiționale de sprijin sunt supuse presiunilor economice și demografice.

Geografia sacrificiului

Peisajul șomajului din România spune o poveste despre vulnerabilitate, predominant dar nu numai, în zona rurală. Dintre șomerii cu experiență profesională din țară (cei care au lucrat înainte) , 63,5% locuiesc în zone rurale, unde rețelele familiale extinse ofereau odinioară soluții naturale de îngrijire. 

Dar, pe măsură ce generațiile mai tinere migrează spre orașe sau în străinătate, lucrătorii mai în vârstă – în special femeile – se trezesc asumând responsabilități de îngrijire care îi forțează să părăsească piața muncii.

Datele dezvăluie disparități majore de gen în ceea ce privește durata șomajului. În timp ce tinerele cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani stau în medie doar 8,2 luni fără loc de muncă, femeile peste 45 de ani se confruntă cu cele mai lungi perioade de șomaj – 18,7 luni în medie. 

Pentru mulți, aceste perioade extinse reflectă nu doar dificultatea de a găsi un nou loc de muncă, ci și realitatea că obligațiile familiale fac imposibilă munca constantă.

Femeile din zonele rurale din România sunt adesea cele care îndeplinesc rolul principal de îngrijitoare în familie. 

Studiile și datele oficiale arată că în mediul rural responsabilitățile familiale, inclusiv îngrijirea copiilor, a persoanelor în vârstă sau cu dizabilități, cad în mod disproporționat pe umerii femeilor, arată o cercetare a INS. 

Când părinții în vârstă au nevoie de îngrijire, când se nasc copii, când cineva se îmbolnăvește – se presupune că femeia se va retrage de la locul de muncă. Acest lucru creează un cerc vicios în care legăturile femeilor cu piața muncii devin tot mai fragile, reiese din publicația INS.

Statisticile prezintă o imagine clară a locului în care anul trecut au avut loc aceste ieșiri din piața muncii. Din cei 127.400 de șomeri care au încetat să lucreze în ultimii ani, 92,4% proveneau din locuri de muncă din sectorul privat, iar 83,6% erau salariați, mai degrabă decât lucrători independenți. 

Adevăratul cost al îngrijirii

În spatele statisticilor se află o rețea de calcule economice imposibile. Infrastructura de îngrijire a persoanelor vârstnice din România rămâne subdezvoltată, cu doar 0,7 paturi în centre rezidențiale la 100 de persoane peste 65 de ani, mult sub media UE de 1,2.

În România sunt circa 120 cămine pentru seniori administrate de furnizori publici (de stat) și alte 640 gestionate privat. Costurile îngrijirii private pot varia între 3.000 – 4.000 de lei lunar și pot urca la peste 8.000 de lei în funcție de facilitățile suplimentare pentru care seniorii optează. 

Pentru familii precum cea a Ioanei, calculele nu arată deloc bine. Salariul ei era de 3.500 de lei și abia acoperea propriile cheltuieli. Indemnizația de șomaj, deși temporară, combinată cu venitul soțului ei, i-a oferit de fapt mai multă stabilitate financiară decât încercarea de a echilibra munca cu aranjamente de îngrijire foarte costisitoare.

„Oamenii cred că alegem să nu muncim”, spune Ioana. „Dar când îngrijirea costă atât de mult, ce opțiuni ai?”

O schimbare de generație

Fenomenul reflectă schimbări mai ample în societatea românească. Gospodăriile tradiționale multigeneraționale, în care bunicii se ocupau de îngrijirea copiilor în timp ce copiii adulți lucrau, dispare încet. 

Depopularea rurală înseamnă mai puțini membri ai familiei disponibili pentru a împărți responsabilitățile de îngrijire. Între timp, populația îmbătrânită a României – cu aproape 20% dintre oameni având peste 65 de ani – creează o cerere de infrastructură de servicii medicale greu de acoperit.

Dacă luăm în calcul bolile asociate senectuții, știm că prevalența demenței de exemplu, crește exponențial odată cu vârsta. Ai fi foarte ghinionist să faci demență înainte de a împlini vârsta de 65 de ani, dar riscul de a o face la cei peste 85 de ani este de patru ori mai mare decât cei în vârstă de 75 de ani. 

În World Alzheimer Report 2024  puteți citi că o treime dintre români ar vrea să țină boala secretă și să n-o comunice familiei dacă ar contracta-o. Și că două treimi din populație spune că România nu e pregătită cu infrastructura medicală pentru această boală. 

Capacitatea unei țări de a face față unei populații îmbătrânite ține și de bogăția ei, explică economistul Radu Crăciun, cu care HotNews.ro a discutat. 

„Când vorbim de bogăția unei țări nu ne referim doar la câți bani au puși oamenii deoparte. Acesta este doar un aspect. Ne uităm și ce companii are țara respectivă, care este capitalizarea acelor companii, care este valoarea activelor acelor companii”, explică Radu Crăciun.

„De asemenea, trebuie să ne uităm și la capitalul uman al țării respective: care este gradul de calificare al oamenilor activi, cât know-how dețin ei? De ce? Pentru că ei sunt cei care plătesc pensiile celor care se retrag. Deci, cu alte cuvinte, cu cât ai o meserie mai bine plătită, cu atât contribuția ta e mai mare și poți să „ții” mai mulți pensionari”. 

”Or, dacă lumea lucrează sectoare cu salarii mici, atunci și contribuțiile lor la buget vor fi mai mici și ca urmare, pensionarii n-au cum să beneficieze de pensii bune”.

Implicații politice

Abordarea României privind echilibrul dintre viața profesională și cea familială este în urma standardelor UE. Deși țara oferă 126 de zile de concediu de maternitate și doi ani de concediu pentru îngrijirea copiilor, sprijinul pentru îngrijirea persoanelor în vârstă rămâne minim. Deducerile fiscale pentru cheltuielile de îngrijire sunt limitate, iar aranjamentele flexibile de lucru rămân neobișnuite în afara corporațiilor multinaționale.

Durata medie de 13,6 luni a șomajului sugerează că, odată ce lucrătorii pleacă din motive familiale, întoarcerea devine din ce în ce mai dificilă. Atrofia competențelor, prejudecățile angajatorilor împotriva decalajelor de ocupare a forței de muncă cresc, iar responsabilitățile de îngrijire persistă adesea mai mult decât se anticipa.

Unele țări europene oferă modele pentru abordarea acestei provocări. Sistemul german de asigurări de îngrijire împarte costurile între angajatori, angajați și stat. Franța oferă credite fiscale pentru serviciile de îngrijire la domiciliu. Țările nordice au inițiat aranjamente de lucru flexibile care să țină cont de responsabilitățile familiale.

Pentru România, abordarea conflictului dintre familie și muncă necesită acțiuni coordonate: extinderea infrastructurii de îngrijire, stimularea flexibilității angajatorilor și recunoașterea muncii de îngrijire ca o responsabilitate socială, mai degrabă decât ca o povară individuală.

Până atunci, lucrători precum Ioana A. vor continua să facă alegeri imposibile – părăsind piața muncii nu pentru că așa preferă, ci din necesitate, contribuind la statisticile șomajului care ascund întrebări mai profunde despre modul în care societatea organizează munca și viața de familie.

„Nu am vrut să mă opresc din muncă”, reflectă Popescu. „Îmi iubeam meseria, aveam nevoie de bani, îmi doream independență. Dar când familia ta are nevoie de tine, ce altceva poți face? Cineva trebuie să aibă grijă.”

Acea persoană, sugerează datele, este prea adesea aceeași persoană: femei, locuitori din mediul rural, lucrători mai în vârstă prinși între necesitatea economică și obligațiile familiale. Poveștile lor, îngropate în statisticile șomajului, reflectă o societate care încă se luptă să echilibreze valorile tradiționale cu realitățile economice moderne.