Istoria la feminin
Se cuvine să-i mulţumim – încă o dată! – d-lui Vintilă Mihăilescu. Atenţia dânsului, deopotrivă virtute naturală şi rezultat al unei formaţii riguroase şi interiorizate, ne restitutie tuturor una dintre multele realizări adevărate peste care trecem prea uşor, prinşi – atât ca indivizi, cât şi ca societate – în goana unor probleme pe cât de stringente, pe atât de puţin semnificative. E vorba de imergenţa lentă, dar tenace a unui “nou val” de cercetători ai istoriei României. Fără a fi neapărat legaţi între ei (deşi pe de o parte solidaritatea de vârstă, pe de alta convergenţa preocupărilor pot să-i apropie), aceşti noi istorici realizează o adevărată “ruptură epistemologică” faţă de modul în care se studia – şi, cel puţin în şcoală, încă se studiază – istoria României. Cercetarea acestor istorici se desprinde de “marea naraţiune” ideologică (care crea trecutul de care prezentul avea nevoie) şi, consolidându-şi propria metodologie, dar şi “contaminându-se” cu instrumentarul altor discipline umane, e în măsură a se înfăţişa ca o ştiinţă efectivă care aduce la lumină un trecut ignorat, căci foarte puţin vizibil. Cu o perspectivă largă, ce cuprinde întreaga modernitate a lumii noastre, dar, în egală măsură, cu grijă faţă de detaliu – care, în istorie, e omul concret – “noul val” istoriografic aduce istoria în social şi, deopotrivă, socialul în istorie. Poate părea o simplă interferenţă a domeniilor de studiu proprie cercetărilor academice; în fapt, e vorba de mult de mai mult: de o cheie de înţelegere a vieţilor noastre. Căci ceea ce ne lipseşte, dureros, la ora actuală e o istorie socială care să adune existenţele noastre risipite şi care să dea un sens episoadelor discontinue care alcătuiesc povestea noastră individuală (cu tot cu memoria ei familială): ruralul devenit mito-poetic abia după ce a fost părăsit, urbanizarea parţială a liceelor si a fabricilor comuniste, prăbuşirea (de neînţeles) a vechii lumi şi a ierahiilor ei, erupţia unei alte lumi, urâte şi străine, fuga copiilor către un Apus aflat şi el în criză, orizontul neputinţei în care recădem mereu. Acestea sunt, de fapt, elementele din care s-ar compune povestea celor mai mulţi dintre noi. Şi, totuşi, rareori ele ajung să se adune într-o naraţiune închegată; cel mai adesea se sparg într-o sumă de interjecţii şi de secvenţe fără sens care nu-i (mai) mişcă deloc pe ceilalţi. Acest lucru are, între altele, drept cauză faptul că a dispărut acel cadru în care poveştile individuale prindeau sens, la fel cum bucăţile de sticlă irizează în vitralii. Iar cadrul a dispărut nu fiindcă a fost spart de cineva – d-l Lucia Boia şi “deconstructiviştii” dânsului fiind principalii candidaţi – ci pur şi simplu pentru că lumea care-l susţinea, precum susţine peretele vitraliul, s-a surpat şi s-a dărâmat şi ea.
Poate că tuturor ne plac “marile poveşti”, cele care pun în scenă – cu o recuzită fastuoasă – lupta (an)istorică dintre Bine şi Rău, cea în care Binele (cu care ne identificăm şi noi), după nenumărate încercări, va învinge în eternitate. Tot ceea ce ni se dă în această viaţă ca dificultate sau ca obstacol, apare ca o probă – şi implicit – ca o treaptă pe drumul nonlinear, dar cert al triumfului Binelui. În această logică, cel doborât nu e un învins, ci un mărturisitor al Binelui, cu care se identifică tocmai ieşind din istorie. Ne place sau nu, acest scenariu eroic – victimar a fost cel care a dat consistenţă istoriei noastre de la începuturile statului modern, în speţă de când Bălcescu a scris “Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”. Acest mod de a scrie istoria – pe care-l numim “istoriografie romantică” – întâlneşte, în mentalul nostru, viziunea religioasă a sacrificiului fondator şi izbăvitor şi, tocmai de aceea, e preluat şi susţinut de către Biserică, la fel ca şi de către Armată (care, prin teza “luptei întregului popor”, poate justifica o istorie activă, acolo unde nu e decât absenţa oricărui fel de rezistenţă). Nu doar Biserica şi Armata, ci – cu rare excepţii – întreaga noastră istoriografie se înscrie în siajul acestui model inaugural. Raţiunea e una precisă: pentru ţările mici ale Estului European istoria are, dintru început, o marcată funcţie apologetică. Nu era deloc clar, la jumătatea secolului XIX, de ce ar mai trebui create state într-o regiune oricum turbulentă; reconfigurarea regiunii după tratatele de la Versailles necesită şi ea justificări, iar apărarea de revizionismul lui Hitler şi legitimarea în faţa Conferinţei de la Paris cer şi ele concursul istoricilor. A scrie istorie în această parte a lumii a fost, vreme îndelungată, nu atât de mult o problemă de acribie savantă, cât una de afirmare şi de legitimare a existenţei naţionale. Într-o primă fază comunismul neagă – în numele unui schematism dogmatic şi al “internaţionalismului proletar” – această tradiţie, pentru ca, mai apoi, să o regăsească şi să o ducă la ultimele ei consecinţe. Marea reuşită a comunismului nu a fost atât scriitura sa istorică oficială (mai mult citată decât citită), cât capacitatea uimitoare – dată fiind concentrarea mijloacelor de propagandă – de a simplifica şi populariza în toate formele (filme, romane istorice, manuale, benzi desenate, carţi pentru copiii, etc.[1]) istoria instrumentalizată de Partid. Graţie acestui enorm mecanism de difuzare, istoria romantică, eroic – victimară şi teleologică propagată de comunism (pe urmele apologeticii interbelice) devine, pentru cei mai mulţi dintre noi, istoria pur şi simplu. Sfârşitul brutal (dar inevitabil) al comunismului românesc substituie o finalitate a istoriei (democraţia şi integrarea în Europa) alteia (unitatea naţională şi socialismul) sau, poate, mai curând o suprapune pe prima celei de-a doua, fără a o elimina complet. Dovada cea mai bună a acestei substituţii, care păstrează intactă continuitatea secvenţelor ce tind spre “împlinirea vremurilor”, o are oricine vizitează un muzeu de istorie din provincie, unde pur şi simplu s-a închis sala dedicată României “după 23 august”, restul fiind identic cu ceea ce cunoaştem din copilărie. Istoria noastră nu mai vine până în prezent ci, dimpotrivă, e complet desprinsă de “vârsta de aramă” pe care ne e dat a o trăi (lucru interesant, la fel o trăia şi Eminescu, pe vremea lui). Istoria e un timp auroral, mitic şi eroic, de care ne apropiem cu sfială şi pioşenie şi a cărui epopee – mai ales în varianta ei versificată – o declamăm cu pieptul drept şi cuprinşi de emoţie. Nimic din ceea ce trăim şi din ceea ce au trăit cei pe care i-am prins în viaţă (părinţi, bunici) nu e comparabil cu măreţia vremurilor apuse. Mi se pare straniu că nimeni nu observă un lucru pe cât de fundamental, pe atât de straniu: această hipostaziere cvasi-religioasă a trecutului are ca efect decuplarea istoriei de memorie. Dacă memoria individului nu înregistrează eroicul şi/sau martiricul (ceea ce e vrednic de pomenit în analele neamului), ea nu are nici o relevanţă comunitară. E memoria privată a nesemnificativului cotidian, a dramelor personale, a problemelor şi a dorinţelor în bula cărora pluteşte fiecare. Iar memoriile acestea nu se adună şi nu compun o memorie comună – şi umană – a lumii noastre. Lumea în care trăim pare a fi făurită într-un illo tempore de semizei precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, etc. care s-au retras din timp şi ne-au lăsat într-o devălmăşie din care nu ne mai putem reveni. Tot ceea ce ne putem aminti e derizoriu şi fără nici o măsură comună cu această gestă fondatoare. Faţă de istoria mare (şi, din ce în ce mai mult, sfântă) a neamului, memoria e într-un fel de exil; gloriei ancestrale îi corespune – într-o oglindă deformată sau răsturnată – nimicnicia prezentului. Numai că dacă e aşa, şi dacă strămoşilor tutelari le dăm seama doar recitând, lăcrimând şi păşind (o dată în viaţă, ca şcolari) pragul muzeului, dacă prezentul nostru e rupt – iremediabil – de timpul lor fabulos, atunci înseamnă că suntem absolut despovăraţi de trecut. Putem face ce vrem acum şi aici, pentru că oricum nu avem nici o şansă de a recupera măreţia bizantină a unui ev imperial (e drept, în variantă autohtonă). Istoria noastră e, mare, eroică şi frumoasă, acolo, într-un timp şi un spaţiu inaccesibil şi nu ne-o poate lua nimeni, nici dacă distrugem tot ceea ce e aici şi acum (inclusiv monumentele istorice – care, ca ruine, aparţin mai mult prezentului decât trecutului). Desprinsă de noi fiind, istoria e asemeni unei stele – numai a noastră! – care ne mângâie dintr-o depărtare siderală cu lumina ei. Şi, evident, contemplarea ei (cât se poate de reverenţioasă, adică evitând orice apropiere) ne consolează pentru multiplele ticăloşii ale zilei de azi. Mai mult, lipsită fiind de controlul memoriei şi al judecăţii (atente la surse), istoria se ficţionalizează şi sfârşeşte în fabulă moralizatoare. Istoria noastră nu de aminteşte de ceva viu şi real, ci de faptul că avem, şi noi, dreptul de a fi mândri. Şi, cum bine se ştie, când e mândru, românul petrece pe cinste.
D-l Boia – şi mai tinerii companioni ai dânsului (eu aş aminti-o aici pe d-na Mirela Luminiţa Murgescu) – au fost, pe acest fond, nişte adevăraţi trouble-fête; căci ceea ce dânsul/dânşii au afirmat este faptul că istoria aceasta eroic-victimară este mai curând o (retro)proiecţie a aspiraţiilor celor care au scris-o (şi, în egală măsură, a celor care o citesc) decât o reflectare adecvată a evenimentelor la care se raportează. În fond, e un lucru banal în epistemologia istorică: distincţia dintre istoria propriu-zisă (ca succesiune de fapte databile) şi istoriografie (ca şi consemnare şi interpretare a acestor fapte). Orice consemnare – chiar şi cea mai aridă statistică – este, deja, o interpretare – căci statistica nu vorbeşte doar prin cifrele pe care le oferă, ci şi prin logica (ştiinţifică şi instituţională) care a făcut-o posibilă, prin selecţia şi amenajarea rubricilor şi criteriilor, prin definirea performanţei şi a eşecului, etc. Toate acestea spun despre cel/cei care a/au facut-o (cel puţin) la fel de mult ca şi datele numerice pe care ea le conţine. Întorcându-ne la istoria noastră, nu doar istoriile clasice (a lui Xenopol, a lui Iorga ori a lui Giurescu) sunt construite în funcţie de problemele şi idealurile timpului în care ei au scris, ci şi lucrările pe care aceşti istorici îşi bazează cercetarea – de pildă cronicile istorice. O cronică nu era ca un ziar din ziua de azi (să ne înţelegem: şi acesta e, în – poate prea – mare măsură un produs al timpului lui): un text “scris la cald” despre faptele cotidiene ale unui domnitor. Nu, o cronică e, mai înainte de asta, reiterarea unui model de scriere – care, pe filiera slavă, apoi bizantină, poate merge până la istoricii antici – ce prinde făptuirea efectivă în “montura” unei poveşti semnificative (aşa cum o înţelegea tradiţia creştină a timpului). Înţelegerea adecvată a acestor texte nu e deloc uşoară – a demonstrat-o d-na Zoe Petre cu “Practica nemuririi. O istorie critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi” – şi concluziile ei sunt, cel mai adesea, departe de ceea ce ar aştepta “vulgata naţionalistă” de la acest tip de cercetare. Cartea d-nei Petre, la fel ca şi cea a d-lui Dan Dana despre Zalmoxis, deşi lovesc la baza edificiului dacismului, au trecut – graţie tehnicităţii lor – destul de liniştit. Nici volumul despre “Miturile istorice româneşti” al d-lui Boia şi al colaboratorilor dânsului nu a stârnit comentarii (probabil din cauza difuzării limitate, fiind publicat de o editura universitară). Abia “Istorie şi mit în conştiinţa românească” a costituit une pavé dans la mare; toată lumea a reţinut faptul că d-l Boia demitologizează istoria naţională, că ne coboară eroii de piedestal şi că îi transformă în ficţiuni construite de succesiunea generaţiilor de istorici. Puţini au fost aceia care au observat că d-l Boia propunea şi o meditaţie asupra scriiturii istorice (avea s-o mai propună, la scurt timp, şi Sorin Alexandrescu în “Paradoxul român”[2]). Mai devreme decât cei mai mulţi dintre contemporanii săi, dânsul a înţeles ca timpul eroilor şi al epopeilor s-a încheiat. Asta vrea să însemne că ultimul gest este cel al unei distrugeri totale care lasă în urmă un peisaj pustiu (cum afirmau detractorii dânsului)? Sau că spectacolul legendelor trebuie să continue (cum clamau ”patrioţii”) chiar şi când a ajuns butaforic, precum o tragedie ce sfârşeşte în operetă şi cântec de pahar? Dar atunci când avea loc disputa în jurul cărţii d-lui Boia (urmată de cea în pe marginea numărului revistei “Dilema” dedicat lui Mihai Eminescu) nici istoria nu se sfârşise şi nici istoriografia autohtonă nu-şi spusese ultimul cuvânt.
Ceva mai la o parte de acest mainstream agitat, câţiva istorici mai tineri îşi vedeau de munca lor şi descopereau continente (faptice, documentare şi metodologice) noi. Cu aceşti istorici orizontul istoriografiei noastre s-a lărgit nu cu o generaţie, ci cu trei, căci abia la finele interbelicului problemele pe care cădeau ei mai fuseseră întrevăzute. Cărţile lor – deşi, cele mai multe editate în tiraje mici şi trecute cu vederea de recenziile din marile publicaţii – au făcut caducă o întreagă literatură de “sinteze” (scrise unele pe baza altora), ce repetă aceleaşi lucruri, în aceleaşi cadre, cu uşoare deplasări de accente. Cu toată tristeţea (unele dintre aceste sinteze fiind altminteri onorabile) ele au un aer vechi – şi nu cred că e o consolare să spui că în istorie vechiul prevalează întotdeauna. Lucrările tinerilor istorici respiră, dimpotrivă, un aer primăvăratic şi noul acesta e cel mai bun ghid de lectură al unor texte altminteri remarcabil de riguroase.
INTERVIURILE HotNews.ro