Italia se pregătește să intre sub zodia populismului

Pe fondul crizei pandemice, în coaliția de guvernare care sprijinea guvernul condus de Giuseppe Conte la finele anului 2020 și începutul anului 2021 tensiunile dintre formațiunile politice nu au mai putut fi armonizate, iar Matteo Renzi a decis ca cei doi miniștri ai „Trăiască Italia” (Italia Viva) să demisioneze. Președintele Sergio Mattarella a încercat timp de două săptămâni să aplaneze tensiunile dintre Conte și Renzi dar nu a reușit, așa că în 26 ianuarie 2021 Giuseppe Conte a depus demisia cabinetului său.

În primele zile ale lui februarie 2021, președintele Sergio Mattarella a anunțat că îl va delega pe Mario Draghi să formeze în cabinet de tehnocrați, după ce a organizat consultări cu formațiunile politice. Mario Draghi a obținut rapid sprijinul Partidului Democrat, al „Trăiască Italia” și „Liberi și Egali”, iar mai apoi și sprijinul Liga lui Salvini, „Forța Italia” și al Mișcării 5 Stele. Cu o majoritate în Parlament de circa 60%, guvernul Draghi a fost votat fără probleme.

După ce Federația Rusă a atacat Ucraina, guvernul Draghi s-a poziționat critic la adresa Moscovei și a susținut atât ajutorul militar și umanitar pentru Ucraina, cât și sancțiunile impuse Federației Ruse și Belarusului de către Uniunea Europeană. În guvern au apărut tensiuni, în condițiile în care partidele de dreapta nu au agreat inițiativele premierului în susținerea cauzei Ucrainei.

Formal, criza guvernului Draghi a fost declanșată la mijlocul lunii iulie ac., în momentul în care Mișcarea 5 Stele și-a retras susținerea în Parlament pentru proiectul înaintat de guvern privind un program de măsuri de sprijin social pe fond de criză. La votul din Senat, senatorii 5 Stele s-au abținut de la vot, părăsind ostentativ sala de ședință. Mario Draghi a cerut o audiență la președintele Sergio Mattarella și și-a depus mandatul, dar a fost refuzat.

O săptămână mai târziu, Mario Draghi a susținut un discurs în Parlament în care a acuzat Mișcarea 5 Stele și Liga lui Salvini că au obstrucționat și continuă să obstrucționeze activitatea guvernului său, după care formațiunile de dreapta (inclusiv „Forța Italia”) s-au abținut la votul de încredere. A doua zi președintele Mattarella a acceptat demisia lui Mario Draghi, care a rămas să conducă guvernul și să organizeze alegerile din 25 septembrie ac.

Ce s-a întâmplat în Italia nu ne este cu totul străin, pentru că și guvernul Dacian Cioloș – păstrând particularitățile în comparație, desigur – a plătit același preț atunci când, în calitate de premier „tehnocrat”, s-a luat în serios și a început să facă politică, fără să țină cont de pretențiile unuia dintre partidele care susținea guvernarea. Mario Draghi a luat poziție anti-Putin considerând-o legitimă și probabil că vizita sa la Kiev, alături de Macron și Scholz, a fost evenimentul care a determinat formațiunile 5 Stele și Liga lui Salvini să pună capăt mandatului său.

Această fotografie este ultima pe care Mario Draghi a făcut-o cu ceea ce trebuia să fie troica europeană împotriva putinismului, care l-a deranjat cu siguranță fără măsură pe Vladimir Putin, urmările fiind deja cunoscute. Desigur, nici Giuseppe Conte și nici Matteo Salvini nu au recunoscut că acțiunile formațiunilor lor, care au pus capăt mandatului lui Mario Draghi în fruntea guvernului, ar avea vreo legătură cu Rusia și Putin. Dar Putin nu a lăsat să-i scape momentul și a revendicat indirect mica sa victorie: în ziua în care Sergio Mattarella accepta demisia lui Draghi, Gazprom majora volumul livrărilor de gaze către ENI, de la 21 milioane de mc/zi la 36 milioane mc/zi[3].

Mario Draghi a încercat să nu părăsească scena guvernării fără să se facă remarcat de alegătorul obișnuit. La începutul lunii august ac., guvernul său (care asigură interimatul până la alegeri) a aprobat un pachet de sprijin de 17 miliarde de euro, pentru protecția firmelor și a gospodăriilor în fața scumpirii accelerate a energiei și a bunurilor de consum, care se adaugă celor aproximativ 35 de miliarde de euro bugetați din ianuarie, pentru a atenua impactul costurilor exorbitante ale electricității, gazului și benzinei[4].

Măsurile din pachetul de sprijin aprobat luna trecută de guvernul Draghi înseamnă în principal:

(i) se extind măsurile de reducere a facturilor la electricitate și gaz pentru familiile cu venituri mici, până în trimestrul IV al anului curent, precum și reducerea taxelor de cost de sistem; va fie extins bonusul de 200 de euro lucrătorii care nu l-au primit anterior; se interzice companiilor energetice să facă modificări unilaterale în contractele de furnizare a energiei electrice și a gazelor până în aprilie 2023;

(ii) se prelungește cu o lună, până la 20 septembrie, perioada de reducere a accizelor la combustibilii la pompă;

(iii) reducerea, în semestrul doi al anului curent, a sarcinii fiscale asupra veniturilor, adică a diferenței dintre salariul pe care îl plătește angajatorul și venitul net al angajatului, beneficiul revenind celor cu un venit anual mai mic decât 35.000 de euro;

(iv) se alocă 1,5 miliarde de euro pentru creșterea pensiilor.

SISTEMUL ACTUAL DE VOT

Din anul 2020 în Italia sistemul electoral s-a schimbat, ca urmare a referendumului constituțional. În 25 septembrie ac. se va vota pentru 400 de deputați și 200 de senatori. Numărul de circumscripții uninominale în care se va vota, a scăzut pentru Camera Deputaților de la 232 la 147, iar pentru Senat de la 116 la 74.

Prin urmare, la Camera Deputaților cei 400 vor fi aleși: 147 în circumscripțiile uninominale, 245 în circumscripții cu reprezentare proporțională națională și 8 în circumscripțiile cu reprezentare proporțională deschise în străinătate. La Senat, cei 200 vor fi aleși: 74 în circumscripțiile uninominale, 122 în circumscripții cu reprezentare proporțională națională și 4 în circumscripțiile cu reprezentare proporțională deschise în străinătate. Lor li se adaugă 5 senatori pe viață și locul fostului președinte al republicii.

Partidele trebuie să obțină în circumscripțiile uninominale, cel puțin 1% din votul național, iar circumscripțiile cu reprezentare proporțională cel puțin 3% din votul național.

Conform rezultatelor din sondajele actuale, din analiza Politico[5], rezultă că după alegerile din septembrie ac. este de așteptat ca dreapta să obțină 245 de locuri de deputați și 127 de locuri de senatori, în timp ce stânga va obține 107 locuri de deputați și 51 de locuri de senatori.

CE ARATĂ SONDAJELE DE OPINIE DIN AUGUST?

Un sondaj de opinie „Ipsos”, din 29-30 august ac., indică următoarele rezultate la interviurile privind intențiile de vot ale electoratului italian, cu circa o lună înainte de desfășurarea efectivă a scrutinului[6]: pe primul loc în preferințele electoratului este dată formațiunea de extrema dreaptă Frații Italiei (Fratelli d’Italia, condusă de Giorgia Meloni), cu 24%, urmată de Partidul Democrat (condus de Enrico Letta), cu 23% din preferințe.

În continuare, conform „Ipsos”, preferințele electoratului italian se îndreaptă spre: Mișcarea 5 Stele – 13,4%, Liga lui Salvini – 13,4%, Forța Italia – 8%, Trăiască Italia – 5%, Alianța Verzilor și Stângii – 4,1%, Italexit – 3% și Mai multă Europă – 2%. În tabelul de mai jos sunt cuprinse rezultatele altor sondaje de opinie desfășurate de-a lungul lunii august, publicate de diverse companii specializate, pentru o imagine cât mai completă asupra evoluțiilor în timp, care nu se dovedesc tocmai spectaculoase.

VA GUVERNA DREAPTA ÎN ITALIA DUPĂ ALEGERI?

Un calcul aritmetic simplu ne arată că o coaliție formată de dreapta (incluzând centrul-dreapta și extrema dreaptă) – Frații Italiei, Liga lui Salvini, Mișcarea 5 Stele și Forța Italia – ar însuma un sprijin în Parlament între 57% și 59%; deci logic este ca aceste formațiuni să se coalizeze în susținerea unui guvern, iar premierul să-l dea partidul cel mai bine clasat în sondaje (și alegeri), adică Frații Italiei. Așa s-a ajuns ca numele Giorgiei Meloni să fie vehiculat pentru poziția de viitor premier.

Alternativa, pe eșichierul de stânga, nu este la fel de promițătoare; aritmetic o coaliție condusă de Partidul Democrat al lui Enrico Letta, care să aducă lângă sine Alianța Verzilor și a Stângii nu însumează mai mult de 26% – 28%, ceea ce este total insuficient.

Victoria coaliției de dreapta în Italia ar fi similară cu, să zicem, ceea ce ar fi putut fi în Franța o victorie a unei coaliții formată de Rassemblement National a lui Marine Le Pen, care ar fi revendicat și mandatul la șefia guvernului, și Reconquête a lui Éric Zemmour, formațiuni care nu-și ascund euro-scepticismul, simpatia față de putinism și politicile anti-imigrație.

Spre deosebire de alegerile din anul 2018, majoritatea observatorilor care urmăresc scena politică Italiană califică alegerile din 25 septembrie ca fiind cruciale, pentru că, în urma lor, fie că Roma va continua să fie un pilon de stabilitate pentru Uniunea Europeană, fie se va alătura unei viitoare axe euro-sceptice și cu viziuni putiniste, împreună cu Ungaria lui Viktor Orban.

Dar nu toată lumea este de acord cu această viziune. În primul rând, se subliniază, există un segment de alegători semnificativ, de peste 40%, care nu s-a pronunțat privind intențiile de vot sau a declarat că nu va participa la votul pentru parlamentare din septembrie. Dar ar fi suficient ca un procent consistent să decidă să se mobilizeze totuși pentru participarea la vot, pentru ca estimările sondajelor actuale de opinie să nu mai fie valide.

Pe de altă parte, se mai spune, o coaliție de dreapta este mult mai coerentă ideologic decât coaliția care a susținut guvernul Draghi, deci teoretic ar fi mult mai stabilă. Mișcarea 5 Stele sub Giuseppe Conte (chiar și după ce facțiunea Luigi Di Maio, centristă, a părăsit partidul) s-a mutat mai mult spre dreapta, dar nu este neapărat un partid anti-european. Forța Italia a lui Berlusconi nu are ambiții anti-europene și este un partid de lider.Citeste intregul articol pe Contributors.ro