Jurnal de Berlinala (1) : Romanii, zapada si globalizarea

Am ajuns ieri la Berlin cu o cursa directa plina pe sfert cu membri ai “delegatiei” romane de la Berlinala. Azi, inaintea uneia dintre proiectii, i-am luat impreuna cu Tudor Caranfil la numarat pe toti romanii de la Berlin. Ne-au iesit vreo 30. O fi mult, o fi putin? Cert e ca daca in acest an sunt mai multe filme romanesti la Berlin, sunt si mai multi critici romani. De curand am iesit de la proiectia cu “Cea mai fericita fata din lume”, proiectie pentru presa si cumparatori.

Sala de la Cinemaxx a fost plina si nu s-a prea iesit, desi chestia asta cu iesitul e relativa – e cunoscut, cumparatorii au obiceiul sa nu stea pana la sfarsitul filmelor. Mi-a placut filmul lui Radu Jude. Nu se intampla multe in el si totul se petrece intr-o zi, cea in care adolescenta Delia vine cu parintii sai de la Geoagiu Bai sa filmeze un spot in Piata Universitatii despre Loganul pe care l-a castigat trimitand (doar) trei etichete.

Fata (foarte buna debutanta Andreea Bosneag, aduce cu Marilou Berry din “Comme une image”, de Agnes Jaoui) ar vrea sa tina masina si sa o conduca dupa ce-si ia carnetul. Parintii (Violeta Haret Popa si Vasile Muraru) si-au facut deja planurile. Au si gasit un cumparator si vor, cu banii luati, sa deschida o pensiune in casa bunicii (desi se pare ca aceasta nu stie). Echipa de filmare vrea sa-si termine treaba cat mai repede, iar cei de la agentie isi dau mai mereu cu parerea – ba ca fata nu bea suficient suc la duble, ba ca nu pare suficient de fericita.

Ce vedem pe ecran reprezinta o parte din drumul familiei Fratila spre Bucuresti, pregatirile pentru filmare, discutiile dintre duble, certurile interminabile ale Deliei cu parintii, viata Bucurestiului care curge de-o parte si de alta a cadrului, aranjarea Deliei de catre macheuza care pare cu picioarele pe pamant (regretata Luminita Stoianovici), glumele de baieti ale membrilor echipei, dar mai ales drumurile scurte ale eroinei care, din cand in cand, iese din acest acvariu imaginar, fumeaza o tigara pe ascuns si priveste cum numai un adolescent poate privi.

In gol, dar de fapt in plin – plictisita, enervata de o lume cu care nu stie sa comunice inca, impenetrabila, complet etansa ochilor nostri. Filmul mi s-a parut putin cam lung pentru bioritmul timpului aproape real, dar sunt momente cand mi-a adus aminte de filmele lui Eric Rohmer – pentru firescul care se transfigureaza dintr-o data si cand lumea obisnuita, banala in cele mai mici gesturi devine translucida, irizata.

Iar in aceste momente, timpul devine, ca in filmele lui Rohmer, vizibil, si tot ce se intampla pe ecran sunt de fapt aluviuni pe care timpul le duce cu sine. Nu stiu cat au apreciat spectatorii filmul lui Radu Jude. Daca imi amintesc bine, nici la proiectia de presa de la Cannes “Moartea domnului Lazarescu” n-a avut aplauze foarte vii, si asta nu-l face un film mai prost. Cert e ca am vazut putina lume iesind din sala si multa lume privind atenta spre ecran.

Tot azi, cu o ora inaintea proiectiei cu “Cea mai fericita fata din lume” a avut prima proiectie si scurtmetrajul lui Gabriel Achim, “Bric-brac”, in cadrul Berlinale Shorts. Gabriel Achim a venit cu aproape toata echipa, inclusiv cu directorul de imagine Marius Iacob care tocmai si-a scos piciorul din gips si se deplaseaza, greu, cu doua carje. Azi l-am intalnit pe Gabriel Achim carand un geamantan cu materiale de presa si DVD-uri ca sa le lase organizatorilor.

In avion, ne-a aratat pe laptop fotografii cu locul unde vrea sa filmeze lungmetrajul sau de debut, “Visul lui Adalbert”. Ce-am mai vazut azi? De dimineata, am vazut primul film din Competitia Oficiala, “Little Soldier”, al treilea film cu care Annette K. Olesen vine la Berlin. Povestea e interesanta – o femeie soldat se intoarce din Irak si e angajata de tatal ei, un mic peste, sa faca pe soferul prostituatei nigeriene preferate.

Tratand despre traficul de carne vie, identitate sexuala, imaginea tatalui, filmul are multe parti bune, dar si cateva in care conceptia regizorala e tributara unui anume formalism estetic. Plus un vag obositor tezism. Ca si cum regizoarea stie de la bun inceput unde sa-si duca filmul – si noi stim asta, asa ca drumul conteaza mai putin. Coada mare a fost insa la proiectia de presa a lui “The Reader”, filmul cu care Stephen Daldry revine la Berlin dupa “The Hours”.

Ca si la “The Hours”, el jongleaza cu planurile temporale, dar ii lipseste probabil o structura dramaturgica in stare sa sustina 50 de ani de istorie. Kate Winslet e convingatoare in rolul gardienei de la Auschwitz condamnate in anii ’60 la inchisoare pe viata, dar alchimia sa cu adolescentul interpretat de David Kross nu functioneaza cat sa justifice un amor de-o viata si, astfel, osatura povestii devine destul de fragila.

Drama eroinei rigide de la inceput si pana la sfarsit si drama celui care o iubeste si incearca sa o ierte par sa treaca pe langa emotie, asa cum trec pe langa ratiune si argumentatie. Nominalizata la Oscar pentru acest rol, Kate Winslet (care are si Globul de Aur pentru “The Reader”), a venit la Berlin si a sustinut dupa conferinta oficiala de presa o conferinta privata – si pe bani. Francois Ozon ne-a scos din ale noastre cu al sau pe cat de ciudat pe atat de deschis “Ricky”.

Ceea ce pare a fi o drama sociala cu o mama singura, muncitoare intr-o fabrica, ce se indragosteste de un muncitor spaniol si naste un copil, depaseste rapid primul nivel de lectura in momentul in care copilului ii cresc aripi. Cu un fals prolog, Ozon te lasa pana la urma sa te duci unde vrei tu, pentru ca nu doar ca flashback-ul nu se arcuieste spre prolog, dar nici nu exista vreun final care sa lamureasca misterul.

E clar, francezul a ramas agatat de titlul precedentului sau film cu care a venit la Berlin, “Angel” si a preferat sa pluteasca intre comic, lugubru si tragic, intre Spielberg si “Chucky”. Tilda Swinton, care e in acest an presedinta juriului – a “facut” Berlinul de vreo 14 ori, venind cu filme in care a jucat – a spus intr-un interviu ca lucrul care i-a ramas in minte legat de Berlinala este zapada.

Dar si proiectiile de la 9 dimineata. In acest an nu e zapada, e mai cald ca in alti ani (deocamdata). Zapada era la Londra, drept pentru care nu s-a putut zbura spre Berlin. Iar proiectiile incep totusi la o ora rezonabila. La Cannes incep la 8.30. Juriul din acest an e foarte pestrit. Dieter Kosslick, directorul Berlinalei, pare mai decis ca niciodata sa faca din festival vitrina problemelor lumii in care traim.

Daca in selectie sunt filme despre globalizare, hrana, circulatia europeana a rufelor murdare (la propriu si la figurat), traficul de carne vie, traumele Holocaustului sau ale razboiului din fosta Iugoslavie – si in juriu sunt personalitati dintre cele mai diverse. De pilda, americana Alice Waters, care e “food activist”. Din fericire, din juriu face parte si Wayne Wang. Era in spatele meu la proiectia filmului lui Francois Ozon, dar mi-era peste mana sa ies din rand si sa ma duc sa-i spun doar atat: ”Smoke” e unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut.

Mai e timp. In numarul de azi al revistei “Screen International” este un articol despre agentul de vanzari Wild Bunch si despre proiectele cu care a venit la Berlin. Printre ele, si “Amintiri din Epoca de Aur” – scris, produs si regizat partial de Cristian Mungiu. Filmul este, zice revista, “o istorie personala neconventionala a ultimei perioade a comunismului din Romania, spusa prin intermediul a sase povesti independente, desi legate ocazional, realizate de regizori romani.

Mungiu regizeaza el insusi doua povesti; el e si producatorul filmului care va fi gata pentru Cannes.” Tot Wild Bunch se ocupa si de cel mai recent film al lui Michael Winterbottom, “The Killer Inside Me”, in care apar Kate Hudson, Casey Affleck si Bill Pullman, de asteptatul “Enter the Void” al lui Gaspard Noe. Daca vorbeam de Cannes, sa inchei asa: daca anul trecut, geanta Cannes-ului era plina de A-uri (A-ul din cuvantul Cannes), la Berlin e acum plina de I-uri (pe fond rosu).

Iar schinken-ul pe care il mananc zilnic s-a scumpit – pentru prima oara in ultimii sase ani. O fi de la criza?