Jurnal de cărți. Devenirea, gloria, fantasmele și decăderea lui Nicolae Ceaușescu

Supra-expunerea mediatică nu este mai niciodată în favoarea omului de știință. Cel mai adesea ea stârnește invidii, comentarii mai mult sau mai puțin răutăcioase, acuze că respectivul ar fi din cale afară de dornic de publicitate, superficial, ahtiat după prezențe video. Iar când omul în cauză mai este și istoric, carevasăzică slujește o disciplină pe care mulți nu o consideră știință, lucrurile se complică încă și mai mult.

Nici cantonarea în spațiul unei singure teme, socotită fie obsesivă, dacă nu cumva chiar sursă de profit, nu prea este considerată a fi una de bon ton. Cu atât mai mult atunci când tema continuă să fie una de maximă actualitate, să stârnească controverse, pasiuni, resentimente. În cazul de față să se situeze la frontiera fragilă și cel mai adesea primejdioasă dintre istorie și politică. Totul seamănă cu un fel de mers pe sârmă căci oricând planează posibilitatea fie a îngroșării, fie a tentativei de ascundere sub preș a aspectelor puțin convenabile. În fond, 31 de ani de la Revoluție si totți atâția ani de la execuția familiei Ceaușescu înseamnă la scara istoriei o nimica toată. De aici și riscul ideologizării discursului istoric.

Toate acestea sunt cunoscute cu vârf și îndesat pe piele proprie de Lavinia Betea care de cel puțin 20 de ani se ocupă de comunismul românesc. Îndeosebi de perioada lui postbelică și încă și mai vârtos de așa-numiții ani lumină. Cunoscută mai întâi ca autoare a unor cărți de interviuri cu foști lideri comuniști din prima linie, Lavinia Betea s-a consacrat în vremea din urmă cercetării complexității fenomenului reprezentat de domnia familiei Ceaușescu. Vârful de sarcină pare să fi fost înregistrat la începutul verii, atunci când sub semnătura Laviniei Betea au apărut două cărți masive. Prima, intitulată Ceaușescu și epoca sa, cea de-a doua, Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu. Ambele scoase în colecția Istorie a editurii bucureștene Corint, prima beneficiind de o prefață empatică, generoasă, semnată de acad. Ioan-Aurel Pop.

La mai bine de 31 de ani de la Revoluție și la tot atâția de la execuție, și Nicolae, și Elena Ceaușescu interesează publicul larg. Iar cele două cărți datorate Laviniei Betea acestui public larg i se adresează. De aici, pesemne, o anumită colocvialitate a stilului, de aici și luxul, dar și riscul de a face loc și unui anume grad (aș zice rezonabil) de implicare în poveste a eului, a calităților și de martor, și de comemorator ale cercetătoarei.

Cum până în momentul în care aștern eu pe ecranul computerului aceste considerații nu au prea apărut recenzii, nu știu cum vor taxa istoricii profesioniști această subiectivitate. Pericolul ca Lavinia Betea să fie socotită un fel de nou Dumitru Almaș este cum nu se poate mai real, aceasta în pofida faptului că ambele cărți au numeroase note de subsol și beneficiază de o bogată bibliografie. Cine va avea curajul să o cerceteze va observa însă fără prea mari eforturi omisiuni semnficative. Lipsesc exact acei istorici care în felurite ocazii i-au adus critici Laviniei Betea. Mi se pare totuși și neprofesionist, și inadmisibil să faci abstracție de cele câteva cărți scrise ori coordonate de Adrian Cioroianu și să îi acorzi mai mult credit lui Grigore Cartianu.

Cum spuneam, la 31 de ani de la ieșirea tragică și controversată de pe scena vieții, atât Nicolae cât și Elena Ceaușescu continuă să intereseze. Dacă Tovarășul a rămas în mentalul colectiv și rău, și bun deopotrivă. Tovarășa lui de viață și activitate revoluționară stârnește, cu mici, nesemnificative excepții, o necondiționată, o generalizată repulsie. Elena e socotită și astăzi vinovată de toate relelele pământului, foarte adesea ei i se pun în sarcină tot ceea ce a fost negativ, prost, aberant în anii-lumină. Implicarea Lenuței din Petrești în politică, mai apoi acumularea compulsivă de tilturi și de funcții, obsesia pentru recunoașteri academice prin nimic justificate sunt relaționate cu degradarea din ce în ce mai accentuiată a calității vieții zilnice, cu deciziile tot mai aberante care s-au aglomerat din a doua jumătate a anilor 70 până în decembrie 1989. Cu din ce în ce mai evidenta rupere de realitate a eroului între eroii neamului. Rupere accentuată de la începutul anilor 80 și devenită maladivă în ultimii cinci ani ai regimului Ceaușescu. Atunci când mai peste tot în Europa de Est semnele declinului comunismului, ale sfârșitului său inexorabil erau tot mai proeminente. Eșecul era înscris în genele lui, în caracterul lui utopic, în chiar cerificatul lui de naștere. Recunoscut cumva cu anticipație atât de Marx cât și de Engels atunci când în celebrul Manifest al Partidului Comunist socoteau comunismul o stafie ce bântuie prin Europa.

O carte intitulată Ceaușescu și epoca sa nu avea cum să facă abstracție exact de epocă. Lavinia Betea izbutește să contureze o imagine credibilă și deloc edulcorată a României interbelice, reconstituie fără exagerări activitatea în ilegalitate a PCdR, sincopele din activitatea lui, sinusoida relațiilor sale de independență față de ordinele Moscovei. Și epoca Dej cu toate contradicțiile sale are parte de o imagine elocventă. Tot la fel cum tot ceea ce s-a întâmplat în România după accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu este relaționat cu evoluțiile din viața internațională. Cu schimbările de paradigmă și din dinamica Est-Vest ori a celor două blocuri militare.

Ceaușescu și epoca sa este, în linii mari, o biografie problematizată a celui care a condus România între anii 1965-1989. A ascensiunii , a grandorii și a decăderii sale. E evident încă din primele zeci de pagini ale cărții că dorința Laviniei Betea e aceea de a spulbera noianul încâlcit de mituri care s-au construit în jurul personalității lui Nicolae Ceaușescu, . Mituri ce au apărut pe piață și înainte, și după 1989.

Nu, familia în care s-a născut Nicolae Ceaușescu, deși a fost una numeroasă, nu a fost chiar săracă lipită pământului. Atât Andruța cât și Licsandra (Alexandrina Ceaușescu) erau știutori de carte. Și în ciuda a tot felul de aspecte, hai să le numim, folclorizante, Andruța și-a dat totuși copiii la școală. Viitorul șef suprem, de necontestat al comuniștilor români nu a fost nici pe departe elevul slab la învățătură despre care s-a construit o întreagă mitologie imediat după 1989. E adevărat, nu a fost nici elevul eminent despre care s-a făcut vorbire mai târziu, la un moment dat și-a luat lumea în cap, a luat ca atâția alții drumul Bucureștiului în căutare de lucru, așa că a cam rupt-o cu școala. Când mai târziu, după 1944, odată devenit aparatcik de linia întâi pare-se că a dorit să se apuce iarăși de învățătură, s-a lovit de opoziția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu care a avut o relație specială în care au intervenit anumite asperități cu foarte puțină vreme înainte de decesul prematur al acestuia.E drept, pe urmă Ceaușescu a primit cadou și diploma de bacalaureat, și licența universitară, totul culminând cu președinția onorifică a Acadeniei Române.

Nu tot ceea ce s-a spus și s-a scris despre actvitatea în ilegalitate a tânărului Nicolae Ceaușescu e de domeniul hagiografiei, aceasta în pofida faptului că biografia revoluționară a eroului întrr eroii neamului a devenit din ce în ce mai bogată, mai complexă, mai eroică pe măsură ce acesta a dobândit din ce în ce mai multe funcții și importanță în ierarhia de partid. Scrierea și rescrierea istoriei e iarăși parte a definiției regimurilor totalitare.

Ceaușescu a parcurs tenace toate treptele acestei ierarhii. A fost un exemplar aparatcik. A dat fără nici cea mai mică ascultare ordinelor șefilor. Le-a făcut jocul. S-a dedat chiar la acțiuni mizere. Ajuns secretar cu Organizatoricul aproape că și-a pregătit el însuși accederea la funcția supremă. Iar atunci când în martie 1965 a venit momentul I-a păcălit pe baronii lui Dej pe care mai apoi avea să îi înlăture din funcții fără milă (de un regim special se va bucura doar Ion Gheorghe Maurer, căruia și după retragerea controversată a acestuia din funcție i-a asigurat o viață de lux), a făcut propria lui politică de cadre. A inventat așa-numita rotație a cadrelor, operație ce i-a asigurat și consolidat dominația în partid și, în cele din urmă, puterea absolută. Oricine era pasibil de rotire (chair și fiul Nicu), numai el și Elena, nu.

1968 a fost anul său de glorie. A păcălit ani buni Occidentul care s-a și lăsat păcălit. Le fel cum a păcălit și românii. A contractat noian de împrumuturi pe care le-a folosit în absența oricărei viziuni economice. Chiar dacă a sporit aproape în fiecare an rata acumulării, în anii 70 le-a insuflat supușilor săi iluzia prosperității. Supușilor nu le era însă defel îngăduit să știe că încă din anii 70 deveniseră tot mai vizibile semnele crizei. Ceaușescu a fost în aceiași ani 70 un favorit al Occidentului (care în felul său propriu a alimentat mitul copilului teribil al lumii comuniste), a ajuns să creadă că este o personalitate a vieții internaționale. Nu întotdeauna chiar fără temei.

Șocurile s-au înmulțit din 1981 încoace când România era pe punctul de a intra în încetare de plăți. Din 1980 încolo lumea capitalistă i-a devenit din ce în ce mai ostilă celui pentru care drepturile omului se limitau la dreptul la muncă, vizitele în marile Capitale ale Europei au ajuns să fie de domeniul amintirii. Odată cu preluarea puterii de Mihail Gorbaciov, dar și cu înăsprirea regimului puterii absolute nici un lider al lumii capitaliste nu i-a mai acordat statutul de partener de dialog. Exercițiile de independență au fost privite ca ceva exotic, dacă nu chiar ridicol, ori ca semne ale demenței, iar Ceaușescu și soția nu mai erau acceptați decât de conducătoriii țărilor din lumea a treia. Propaganda de partid născocea tot felul de recunoașteri și politic, și științifice internaționale, creștea numărul de atribuții și de funcții, de congrese, de conferințe, de cuvântări lungi de 5 sau 6 ore, însă dezastrul devenise de domeniul evidenței. Nimic nu mai mergea, nici măcar ținerea în frâu a poporului, numai că de toate relele din lume erau socotiți vinovați întotdeauna alții. Niciodată Comandantul suprem, și nici Elena.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro