Kosovo (de Alexandru Lazescu)

Traian Basescu nu a ascuns divergentele de opinie dintre Romania si principalele puteri occidentale in privinta independentei provinciei Kosovo nici atunci cind s-a aflat la Cotroceni la o conferinta de presa comuna cu presedintele Sarkozy. Din acest punct de vedere, e prima oara cind Bucurestiul se afla pe o lungime de unda diferita in raport cu Washingtonul si cu Londra intr-o chestiune majora de politica externa.

Doua sint motivatiile vehiculate in spatiul public autohton pentru aceasta atitudine. Prima pare relativ artificiala. Tine mai degraba de un fel de mitologie a relatiilor dintre cele doua tari considerate speciale, privilegiate. In parte, aceasta conceptie adoptata de multi in baza unor argumente in principal emotionale isi are originea in discursul oficial promovat in perioada regimului Nicolae Ceausescu fata de fosta Iugoslavie condusa de Tito, ca o expresie a distantarii simbolice a Romaniei in raport cu Moscova, mai ales dupa episodul invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia.

Sigur, nimeni nu contesta faptul ca intre cele doua tari nu a existat nici un contencios istoric major dar de aici pina la a vorbi de un fel de fratie care traverseaza veacurile e o cale lunga. Iar daca in zona Banatului s-au dezvoltat in mod natural relatii speciale intre cele doua comunitati, existenta unui liant special intre sirbi si romanii din Moldova, Dobrogea sau Ardeal e extrem de discutabila.

De altfel, chiar faptul ca sirbii si rusii mentin relatii cit se poate de cordiale, in timp ce in Romania perceptia marelui vecin de la Rasarit e preponderent negativa pune probabil niste accente corectoare pe acest gen de aprecieri. Al doilea motiv are la baza insa o serie de temeri cit se poate de concrete. Romania, ca si Spania, care are probleme cu Tara Bascilor sau Grecia, datorita relatiei cu Macedonia, ca sa nu mai vorbim de Cipru, o tara divizata, se teme ca declararea unilaterala a independentei provinciei Kosovo ar crea un precedent periculos in ceea ce o priveste.

Ceea ce se va intimpla in Kosovo ar putea avea insa o bataie mai lunga. Intra aici in discutie Transnistria dar si tot felul de enclave din spatiul caucazian, cum ar fi in Georgia. Insa aceasta opinie pare deocamdata sa fie in minoritate in interiorul Uniunii Europene in raport cu o pozitie transant pro-independenta exprimata in marile capitale de pe continent, la Londra, la Paris, la Berlin, la care s-au raliat pasiv, chiar daca fara mare entuziasm, si majoritatea celorlalti membri.

Principalul promotor al ideii independentei kosovare este Washingtonul. Americanii considera ca blocarea demersului ar duce la o noua explozie de violenta in Balcani sperind ca Belgradul va fi pina la urma retinut in reactia sa – dincolo de o retorica virulenta, de asteptat pe plan intern – pentru a nu-si periclita sansele de a adera la UE. Si, mai ales acum dupa ce au trecut si alegerile prezidentiale din Serbia, in care pro-europeanul Boris Tadici a cistigat in fata ultranationalistului Nikolici, exista bune motive sa credem ca lucrurile vor evolua exact in acest sens.

Declararea independentei Kosovo a fost corelata cu reuniunea ministrilor de externe din tarile membre ale Uniunii Europene de la sfirsitul acestei saptamini astfel incit sa se poata veni cu un raspuns comun fata de aceasta initiativa si sa se adopte planul operational pentru misiunea UE la Pristina care va superviza faza initiala a procesului. Problema e ca, in ciuda previziunilor optimiste, riscurile unui derapaj sint considerabile.

Imparatul Franz Joseph al Austriei obisnuia sa spuna ca in Balcani evenimente aparent neinsemnate pot face ca lucrurile sa scape cu totul de sub control. Un semnal de alarma vine chiar de la Washington. Intr-un articol publicat in cotidianul Washington Times, fostul secretar de stat Lawrence Eaglegurger, fostul secretar adjunct al Pentagonului, Peter Rodman, si fostul ambasador american la ONU, John Bolton, se declarau extrem de ingrijorati de faptul ca administratia Bush promoveaza ideea declararii independentei unilaterale a provinciei Kosovo, la presiunea liderilor albanezi din Pristina.

Intr-adevar. Chiar daca trecem peste problemele de ordin legal create de o declarare unilaterala a independentei in afara unui mandat al Consiliului de Securitate al ONU unde Rusia a anuntat deja ca va recurge la dreptul sau de veto, ramin inca multe alte semne de intrebare privitoare la consecintele pe termen mediu si lung ale unui astfel de gest. Cel putin trei dintre ele dau serios de gindit.

Prima este aceea ca in mod inevitabil relatiile dintre Statele Unite si UE pe de o parte si Rusia pe de alta vor deveni si mai tensionate. Ceea ce va face extrem de dificila colaborarea in alte regiuni, cum ar fi in Iran. In al doilea rind, Rusia isi va consolida in si mai mare masura un cap de pod la Belgrad exploatind emotional capitalul simbolic oferit de pozitia sa de sprijinitor al sirbilor impotriva puterilor occidentale.

Premiul oferit de la Bruxelles, acela al demararii procesului de aderare la UE, nu pare a fi chiar atit de apetisant pentru ca sirbii ca treaca usor peste pierderea Kosovo. Sa nu uitam ca victoria lui Tadici a fost pina la urma una la limita. Ceea ce inseamna ca aproape jumatate dintre sirbi, peste 47 procente, erau gata daca sa nu renunte in orice caz sa inghete integrarea europeana a tarii votind pentru Tomislav Nikolici, un personaj absolut inacceptabil in vest ca sef de stat.

In al treilea rind, secesiunea Kosovo intr-un climat international atit de ambiguu ignora cu totul realitatile economice si institutionale de pe teren. Cit de viabil poate fi Kosovo ca stat ? Dupa ce va trece entuziasmul momentului independentei, chestiunile de ordin practic vor incepe sa fie mult mai vizibile. La Pristina va fi nevoie de un masiv flux financiar extern. Poate ca el va veni de la Bruxelels intr-o prima faza, dar aceasta nu poate fi o solutie pe termen lung asa cum se vede foarte bine si in Bosnia.

Si, oricum, o potentiala integrare europeana nu se poate discuta decit intr-un orizont de timp destul de indepartat. In schimb exista bune sanse ca liderii de la Pristina sa fie tentati sa se alature Organizatia Conferintei Islamice, asa cum a procedat si Albania, pentru a primi sprijin economic. Care insa vine inevitabil la pachet cu influenta politica ! Ceea ce inseamna aparitia unui alt cap de pod islamic in Europa.

Din pacate nimeni nu poate oferi in acest moment o foaie de parcurs magica pentru Kosovo. Orice decizie are costurile si riscurile ei. Ce e sigur insa e doar faptul ca intr-un fel sau in altul ne indreptam catre o perioada tensionata intr-o regiune din imediata noastra vecinatate. Intr-o situatie in care Bucurestiul e nevoit sa mearga pe sirma raminind pe de o parte consecvent liniei adoptate si enuntate public, aceea ca nu va recunoaste oficial un Kosovo independent, fara a-i irita in acelasi timp peste masura pe principalii sai aliati occidentali.

Ceea ce e o adevarata provocare. Mai ales atunci cind prin tot ceea ce a facut in ultimul timp diplomatia romaneasca nu pare deloc capabila sa gestioneze profesionist chiar si chestiuni cu mult mai putin delicate.