L-a folosit Iosif al II-lea pe Horea ca pe un pion împotriva conservatorismului nobiliar maghiar din Transilvania?

„Nu din neștiință s-a răsculat poporul valah, ci, din contră, neștiința a fost cauza că atât timp acest popor a îndurat cu răbdare toate asupririle. Poporul valah credea că Dumnezeu însuși i-a impus această soartă. Dacă un popor stăpânit de atare prejudecăți, ajunge totuși să se răscoale ca să-și rupă lanțurile, a trebuit, evident, să aibă motivele cele mai legitime pentru asemenea acțiune.”

Jacques Pierre Brissot[1] – A doua scrisoare către Iosif al II-lea

În anul 1784, începând cu 24 octombrie, odată cu chemarea de la Brad a lui Crișan, în numele lui Horea, și până în 7 decembrie, când oastea țărănimii a fost învinsă la Mihăileni de trupele imperiale, o răscoală pornită din mediul românesc a cuprins iobăgimea din Munții Apuseni și până în Maramureș, Sălaj și Sătmar, fără deosebire de naționalitate. Se împlinesc în acest an 238 de ani de la răscoala moților condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Tensiunile care au condus la izbucnirea acestui adevărat război țărănesc împotriva conservatorismului feudal din Transilvania s-au acumulat treptat, întreg procesul fiind favorizat de Curtea Imperială de la Viena, în special în timpul mandatului de împărat al lui Iosif al II-lea, care în încercarea de a impune reforme politice și sociale în această parte de imperiu s-a lovit de rezistența încăpățânată a nobilimii maghiare, respectiv a colonilor de origine germană, categorii deloc dispuse să renunțe la privilegii.

Autoritarismul centralist imperial vedea în atitudinea conservatoare a privilegiaților din Transilvania o piedică în calea construcției unui imperiu al bunăstării – așa cum era el imaginat în teoriile „iosefiniste” – pentru că opoziția lor era îndreptată inclusiv împotriva emancipării țărănești (care ar fi ridicat implicit românii majoritari pe un plan social din care puteau spera la construcția unui viitor prosper), ce ar fi avut ca rezultat lărgirea bazei de venituri pentru imperiu.

MARILE REFORME IMPERIALE

Încă din secolul XVI, habsburgii au manifestat interes politic deosebit pentru moștenirea regatului medieval al Ungariei și pentru Transilvania, dar abia în secolul al XVII-lea, pe măsură ce Imperiul Otoman s-a adâncit în criză, s-au creat condițiile pentru ca Imperiul Habsburgic să preia controlul în regiune, în urma tratativelor duse cu Mihail Apafi.

În 1688, Ungaria a denunțat suzeranitatea otomană și a acceptat protectoratul habsburgic, iar prin Tratatul de la Karlowitz (1699) Transilvania a fost integrată în Imperiul Habsburgic. În decembrie 1691, Leopold I de Habsburg a emis „Diploma Leopoldină”, care pentru un secol și jumătate a servit drept constituție pentru această nou integrată provincie.

Prin Diploma Leopoldină, Transilvania a devenit o provincie autonomă integrată în imperiu, iar titlul de principe i-a revenit împăratului. Pentru administrarea Transilvaniei a fost înființat în anul 1692 „Guberniul”, care din 1694 a avut la Viena o reprezentanță – „Cancelaria Aulică a Transilvaniei”. Chiar dacă Dieta Transilvaniei a fost menținută, i s-au retras treptat atribuțiile.

Împărăteasa Maria Tereza a fost adepta centralizării imperiului, politică continuată atât în perioada în care a coabitat la putere cu fiul său, Iosif al II-lea, cât și în perioada de domnie a lui Iosif, care a fost un autocrat convins. Rezultatul centralizării a fost acela că Dieta Transilvaniei, care până în anul 1740 era convocată anual, a început să se întrunească tot mai rar, iar între anii 1762 și 1791 nu a mai fost convocată deloc.

Cele mai semnificative mutații politice în privința Transilvaniei au avut loc în deceniul al nouălea al secolului XVIII, sub domnia lui Iosif al II-lea. Particularitățile autocrației sale au primit și o denumire – iosefinism. Iosefinismul este înțeles ca un curent de gândire politico-filozofică și, totodată, ca un mod de administrare a statului, în scopul constituirii în imperiu a unui stat puternic centralizat.

După ce Dieta a fost practic scoasă din jocul politic, iosefinismul a reorganizat administrativ Transilvania, pe care a împărțit-o în 11 comitate, prin decrete succesive emise între anii 1783 – 1784. Consecința a fost aceea că aceste reforme au eliminat sistemul celor trei națiuni privilegiate: ungurii, sașii (saxonii) și secuii, românilor majoritari deschizându-li-se pentru prima dată o perspectivă atât în plan politic, cât și social și religios.

În timpul domniei împărătesei Maria Tereza s-au introdus Codurile Penal și Civil Tereziene și s-a desființat tortura ca practică de anchetă (mai târziu și pedeapsa cu moartea a fost abolită). S-au încurajat, prin reforme economice, activități industriale manufacturiere și mineritul și, foarte important pentru români, prin reorganizarea granițelor imperiului în Transilvania, s-au creat și detașamente grănicerești românești.

Înrolarea într-un detașament grăniceresc îi oferea unui iobag român posibilitatea de a deveni liber, de a obține un lot de pământ și un minim nivel de educație.

Dar cel mai important pentru români, în special pentru noile pături în formare care reușeau să se desprindă – prin înrolarea ca grăniceri sau prin dobândirea unei meserii – de statutul de iobag, au fost reformele tereziene și iosefine ale educației.

Prin Ratio Educationis (1777) și Norma Regia (1781) s-a creat sistemul de educație elementară gratuită și obligatorie. Românii care au început să beneficieze de educație aveau să alimenteze în curând pătura intelectuală care a contribuit la formarea conștiinței naționale.

ILUMINISMUL ROMÂNESC ÎN TRANSILVANIA

Unirea unei părți importante a bisericilor ortodoxe române din Transilvania cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, a fost inițial considerată calea – singura vizibilă la acel moment – prin care românii să se elibereze de constrângerile de a fi considerați națiune tolerată. Principalul beneficiu ar fi trebuit să fie acela că românii pot lua parte ca egali la treburile politice, dar și că li se deschide astfel perspectiva de a prospera economic, chiar dacă proporția celor care puteau spera la acest lucru era încă mult redusă comparativ cu națiunile privilegiate.

Angajamentele imperiale față de românii uniți nu au fost respectate datorită opoziției acerbe a nobilimii maghiare și a celorlalte stări privilegiate. Totuși, o breșă în sistemul de castă al națiunilor privilegiate fusese creată. Așa a devenit posibil militantismul național a episcopului ortodox unit Ioan Micu – Inochentie Klein, care a asaltat cu petiții Dieta, Guberniul și corespondentul său vienez Cancelaria Aulică și, bineînțeles, curtea imperială.

Așa cum arată Lucian Blaga[2], Inochentie Klein a devenit episcop al bisericii ortodoxe unită cu Roma în 1732 și a obținut astfel un loc în Dieta Transilvană. Din această poziție, el a cerut foarte ferm (1744) ca românii de origine ortodoxă ce s-au unit cu Biserica Catolică să fie recunoscuți ca a patra națiune politică a Transilvaniei. Cererea sa a provocat uimire și automat respingere[3]:

„Episcopul unit cere niște lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noștri și nu le va putea cere nici de la urmașii lor. (…) Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile și libertățile avute până acum în pace de națiunile patriei. Cere ce de fapt clatină și tulbură întreg sistemul acestei țări păstrat până acum în ordine bună atât în cele religioase cât și în cele politice și economice. (…) Cere ceea ce clerului și plebei valahe nu i se cuvine niciodată.”

După acțiunea din Dietă, Inochentie Klein este convocat la Curte. Înainte de a lua calea Vienei, convoacă la Blaj un sinod fără aprobarea autorităților imperiale și a delegatului iezuit al Bisericii Catolice (care supraveghea activitatea liturgică a episcopului unit). La sinod sunt convocați preoți, dar și mireni: de la nobili la iobagi români. În cursul lucrărilor sinodale Inochentie Klein insistă pe formularea unui program coerent de luptă pentru obținerea drepturilor ca a patra națiune, cu gândul de a-l prezenta la audiența imperială.

Ajuns în Viena, află însă că nu i se va oferi prilejul unei audiențe la Curte, ci va face obiectul unei anchete a unei comisii a Cancelariei Aulice, pentru a da explicații privind acțiunile sale, de la interpelarea din Dietă la sinodul convocat iregular. Inochentie Klein nu se supune convocării și părăsește pe ascuns Viena, refugiindu-se la Roma.

Chiar dacă a fost nevoit să se auto-exileze, Inochentie Micu a lăsat moștenire generațiilor care au urmat o moștenire politică ce a putut fi re-potențată în anii de deschidere ai reformelor iosefine. Continuatorii ideilor sale, în special Samuil Micu, dar și Gheorghe Șincai sau Petru Maior, au contribuit în cele din urmă la conturarea programului politic care avea să facă obiectul petiției Supplex Libellus Valachorum din 1791.

Ceea ce este important, atât la Inochentie Micu, cât și la urmașii săi ideologici, a fost concepția că atingerea dezideratului obținerii egalității în drepturi trebuie obținută în cadrul sistemului politic existent, prin petiții adresate împăratului; în special Iosef al II-lea și elanul său reformist trezeau speranțe românilor că aceste drepturi pot fi obținute pe căi legale, printr-o decizie a curții de la Viena și în ciuda opoziției fostelor națiuni privilegiate.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro