Legătura dintre România Educată și sfârșitul „dictaturii medicale”

Faptul că unii au privit restricțiile din pandemie și vaccinarea ca „dictatură medicală” nu e complet fără bază. Teama de abuzuri în numele „științei” sau „sănătății publice” își poate găsi justificarea în acte/gesturi din unele părți ale lumii – în special cele lipsite de democrație. Dacă reticența unora de pe la noi în fața „termometrizării” sau a testelor de salivă sau a măștilor poate părea un moft (mai ales când erau invocate aiureli cu radiații 5G, microcipare sau „satanism”), poate altcumva am reacționa la programul Chinei de testare COVID a străinilor cu probe nu din nas ci… anale (ex. aici). Sau în fața unor situații documentate de restricții greu de descris altfel decât disproporționate (ex. aici: oraș chinez de un milion de locuitori, închis complet după doar 3 cazuri de COVID). Pentru administrații autoritare și/sau incompetente (să spunem că e cam tot una: a fi excesiv de autoritar e o formă de a-ți afirma incapacitatea de a guverna omenește), „pandemia” a oferit ocazii bune de a justifica tot felul de nefăcute. Chiar și în zonele mai democratice, la prima vedere poate părea foarte comod să spui ca guvernant: din cauza pandemiei n-am făcut noi prea multe… că altfel făceam atâtea și atâtea, ca-n povești.

Sâmburele de adevăr e în acest fel acolo în expresia „dictatură medicală”. Și el mai e acolo încă într-un fel, mai subtil dar mai aproape de casă. Sistemele de valori și de putere din societate (și la noi și la mulți alții), bazate adesea pe elemente subiective (relație de rudenie apropiată sau de grup religios de exemplu, sau rețele de influență politică) sau pe elemente de la limita legalității (trafic de influență, mită, angajări pe pile – cunoașteți toată gama)… permit în general relativizări ale legii și regulilor „oficiale”, „ca să fie bine la toată lumea”. Mai închidem un ochi, mai iertăm că e de-al nostru și că ni se întâmplă și nouă să avem nevoie de o favoare etc. Ei bine, toate aceste sisteme s-au trezit brusc în fața unei situații în care se pretinde că trebuie să dăm prioritate unor reguli stricte, simple și la care se vede de la o poștă dacă le respecți sau nu. Înainte, aveai o grămadă de reguli „scrise” pe care le puteai încălca atunci când/dacă vrei, așa , discret, mai ales între „ai tăi”. După care… dintr-o dată asta cu masca. Brusc, o regulă despre care se vede de la o poștă dacă o respecți sau nu. Mai rău, o regulă care nu vine de niciunde din cercul tău de siguranță. Cu masca, cu restricțiile de circulație, certificatele verzi (și vaccinarea aproape-obligatorie din cauza lor) – toate au fost așa. Dacă la alte reguli știi că putem închide ochii dacă suntem unde trebuie și cu cine trebuie, că poți să-ți amăgești conștiința spunând că nici legea nu-i dreaptă și nu-i clară… la regulile din pandemie lucrurile-s prea simple: masca se vede de la o poștă, certificatul verde la fel nu poate fi evitat odată ce ai nimerit undeva unde se cere. Iar cei care ni le-au dat pretind că nu e loc de intrepretare. La legile normale bârfim: că nu e drept, că nu e corect, că mai bine ar fi invers, că e abuz, că uite ce bine le zice x și y la televizor… și înțelegem bine că e dreptul nostru democratic să ne îndoim sau chiar să nu respectăm. Iar apoi vin „ăștia” și spun sec că mască, că certificat… și partea cea mai rea: ei pretind că nu mai e loc de discuție. Că e „adevăr științific”.

Sigur, exact adevăr științific a fost într-adevăr, deși nu peste tot – că nu suntem perfecți. Într-adevăr era pandemie (știu, unii spun că îi lipsea ceva la dosarul cu șină ca să fie curat-constituțională) și într-adevăr erau de salvat multe și urgent – inclusiv multe vieți. Dar… pentru omul de rând (nu doar de la noi) a fost în primul rând o amenințare de răsturnare completă a sistemului de valori și a modului de a fi.Amenințarea era perspectiva de a nu mai fi ghidați în viață de cei pe care i-am ales/acceptat prin voia noastră (fie ei nașii, sau dom’ primar care ne-a rezolvat etc, sau vedeta aceea care le spune pe sufletul meu, sau dom’ părinte și cu doamnele de la biserică, sau șefu’, sau colegii ăia cu care mă înțelegeam așa bine etc), ci „niște unii” de care n-am auzit până acum, „oameni de știință”. Și ca să fie lucrurile și mai complicate, unii dintre oamenii de știință au și cerut (sau măcar au părut că cer) încă mai mult: statut de vedetă, sau chiar promisiunea de a-și păstra rolul important și după pandemie. De a uzurpa, adică, reperele de până acum din viața mea socială. Amenințarea la „valorile tradiționale”, adică, era pe termen lung. Și uite așa a apărut și expresia „cred în Dumnezeu nu în covid”. Ea sună stupid pentru cine înțelege și știința și religia – așa că mulți s-au uitat la ea cu surpriză etichetând-o ca prostie. Însă ea sintetizează perfect o stare de spirit foarte generală – și de aceea mesajul ei a fost și rămâne așa popular: e o reacție la încercarea de a modifica prea brusc un sistem de valori al multora dintre noi. De o parte reperele „noastre” („cred în Dumnezeu” aici la fel de bine se poate referi la oricare alt reper de putere socială dintre cele pe care le-am tot enumerat), iar de cealaltă parte „reperele astea noi” (ăștia cu covidul). Iar deviza aceasta nu a fost reprezentativă doar pentru cei needucați. Ridicarea restricțiilor a arătat de fapt multă lume dintre „elite” și „oficialități” apăsând pedala de accelerație către „reîntoarcerea la normal” cu un năduf care trădează frustrarea de a fi suportat aceeași presiune ca și oamenii needucați – pentru că aveau același tip de repere sociale ca și ei. Cu năduf ni se spune să trecem repede înapoi la normal, că ne-a secat la suflet perioada asta în care vreun terchea-berchea de cercetător fără „funcții” se pretindea – și mai rău, chiar reușea pe alocuri să fie – mai important decât un ditamai șef la ditamai patru ace coborât din ditamai fotoliul sau cocoțat pe ditamai sticla de televizor.

A, că avem nevoie de mai multă știință (în general mai bună educație) – da, asta susțin și eu. Problema în pandemie a fost că știința a apărut pentru unii prea brusc ca argument – și prea puternic. Și că n-a venit organic, prin persoanele care ne influențează de la firul ierbii (încă o dată: dom’ primar care ne rezolvă, nașu’, dom’ părinte și doamnele de la biserică, vedeta aia faină, șefu’, colegu’ ăla fain etc)… ci ocolindu-i pe aceia și lăsându-i chiar în ofsaid, sau în opoziție. Și da, de aceea măsurile sanitare au fost pentru mulți dureroase. Nu pentru că ceva-cu-masca-și-cu-CO2-că-e-botniță, nu pentru că vaccinul provoacă etc-etc, nu din cauză de prostie sau de lipsă de educație, ci mai ales pentru că ne-au amenințat că ne schimbă sistemul de valori. A fost o amenințare reală, dar greu de pus în cuvinte și conștientizat – cauză din care în loc de a vorbi explicit de ea… cei amenințați au trecut la narative adesea stupide despre masca care ucide, vaccinul care face LGBT-5G etc. Vorbele lor se poate să fi fost stupide. Sentimentele din spatele lor, amenințarea și starea de nesiguranță din spatele lor… sunt însă cât se poate de reale și naturale. Firești. Adevărate.

„Cum, Radu, vrei să spui că n-ar fi bine să fim conduși de oameni de știință în loc de politicieni?” Păi, cam așa zic, da. Am cunoscut și dintr-unii și dintr-alții – și am văzut inclusiv cum oamenii de știință se metamorfozează adesea în politicieni la atingerea magică a fotoliului de șef. La urma urmei, cu ceva mai mult efort, se pot reconcilia totuși structurile noastre sociale de putere cu știința. Avem, în fapt, nevoie de un armistițiu între ele. Pentru că război între ele a fost și este de multă vreme. Nu doar de idei, ci și cu victime concrete. Iar asupra puținilor oamnei de știință care mai spun ceva coerent public – altceva decât clișee comode comercial și politic – e aproape inerent linșajul public coordonat pe alocuri de rețele de influență politică sau de alt fel. Cu atacuri absolut mizere și care trec de online ajungând la rețeaua de cunoștințe sau rude. Asta pentru că îndrăzniseră să contrazică niște repere de putere socială.

Tabloul descris mai sus arată, cred, o bună parte a societății într-o criză de identitate și anxietate profundă, accelerată probabil de schimbările rapide de după revoluție. Acelei părți a societății i se adresează poate printre altele o anume componentă importantă a programului România Educată. Poate tocmai pentru că s-a înțeles pericolul adus de acea criză și de acea anxietate. Cum am mai spus și altă dată, lansarea programului România Educată a venit cu niște elemente criticate sever de către partea mai „progresistă” a societății: în textul primului draft predominau expresii și noțiuni legate de ordine, de control, de ierarhie, de examene – și mai puțin despre cunoaștere, cercetare, gândire, deliberare sau democrație. Criticii au mers mai departe, întrebând cu fiecare scandal de plagiat al „plagiatorilor esențiali pentru securitatea națională”, sau cu fiecare decizie controversată din pandemie: „ce fel de Românie Educată e asta?”. Mă despart de ei aici: e o Românie supraîncălzită de schimbările și da, de progresele notabile, făcute de la intrarea în UE. O Românie în care frustrarea celor lăsați în urmă, a celor încă neadaptați la mentalitățile noi, e în creștere – iar pandemia ne-a arătat cum ea poate aduce inclusiv multe, multe decese fără rost. Și poate fi încă mult mai rău – mai ales cu apostolii anti-UE folosind tancurile rusești ca tribună pro-violență.Citeste continuarea pe Contributors.ro