Leny Caler. Autoportret

Cei care, asemenea mie, și-au petrecut o parte din existență în perioada comunistă, își amintesc, desigur, că una dintre regulile sacrosancte ale epocii era că cei ce, dintr-un motiv sau altul, cu forme legale sau prin ceea ce se numea trecerea ilegală a frontierei, părăseau țara deveneau automat non-persoane. Numele lor era oficial șters din memoria publică, acesta nu putea fi menționat în presă. De pildă, în cărțile de istorie a teatrului sau chiar în articole publicate în reviste sau jurnale prezența lor era eliminată din distribuții sau transformat în așa fel încât să nu poată fi recognoscibil.

Tocmai de aceea nu mică mi-a fost mirarea că în anul 1985 revista Teatrul, altminteri o publicație drastic cenzurată și cu o redacție pestriță în care erau și critici de mare calibru și oameni ai Securității, a început să publice Amintirile din teatrul românesc ale actriței Leny Caler. Mărturisesc că știam pe atunci foarte puține lucruri despre semnatara amintirilor în cauză, iar cei cărora m-am adresat spre a-mi furniza detalii suplimentare, mi-au împărtășit mai degrabă fapte de cancan decât detalii ținând strict de istoria teatrului.

În 1997, când prin strădania editurii Humanitas și a Gabrielei Omăt, avea să apară, în fine, primul tiraj din marele succes de librărie și nu numai reprezentat de Jurnalul lui Mihail Sebastian, imaginea vedetei de odinioară avea să prindă un plus de contur. Leny Caler fusese marea iubire a lui Sebastian. Cea care îi inspirase și pentru care dramaturgul scrisese Jocul de-a vacanța. Numai că iubirea fusese una cu năbădăi așa că subiectivismul notațiilor lui Sebastian era cum nu se poate mai evident. Criticii și istoricii literari au susținut că, într-un fel sau altul, Leny Caler îl inspirase și pe Camil Petrescu, marele rival al autorului Stelei fără nume. Câte ceva din Leny Caler s-ar regăsi fie în Ela din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, fie în Emilia sau chiar în doamna T din Patul lui Procust.

Sus menționatele Amintiri reprezintă corpusul de bază al textelor publicate acum între copertele volumului Artistul și oglinda, apărut în anul 2022 sub egida relativ recent înființatei edituri bucureștene Publisol. Curios e că editura a decis să publice volumul în cauză în seria consacrată romanelor. Or, Artistul și oglinda nu e nici pe departe un roman. Încă și mai curios e că editorul nu precizează că volumul de acum reproduce, din câte se pare întocmai, o primă ediție ce a văzut lumina tiparului în anul 2002 la editura Universal Dalsi. Ediție pentru care deduc că regretatul B. Elvin, cel căruia actrița i-a încredințat manuscrisul și care a publicat fragmente din el în Caietele Teatrului Național ca și în revista Flacăra și care, pesemne, și-a dat silința ca alte câteva fragmente să apară în revista Teatrul, a scris Cuvântul înainte. Reprodus întocmai în versiunea din anul 2022. Un Cuvânt-înainte cumva atipic. Deloc encomiastic, pe alocuri chiar critic, subliniind și părțile bune și limitele inerente ale textului. Nu trebuie uitat că Leny Caler de abia absolvise câteva clase de liceu, că pe vremea în care frecventarea cursurilor unui Conservator de artă dramatică nu era condiționată de o diplomă de Bacalaureat.

Leny Caler și-a scris memorile în anii din amurgul vieții. Părăsise țara către sfârșitul anilor 50, cu speranța că poate în Israel sau poate la Berlin ar fi putut să aibă parte de un tratament care să îi vindece infirmitatea dobândită ca urmare a unui accident vascular. Accident ce o îndepărtase de scenă, ultima ei apariție fiind în rolul Constance din piesa lui Giraudoux Nebuna din Chaillot. Spectacol ce a avut premiera în aprilie 1959.

Când s-a apucat de scris, actrița realizase deja efemerul profesiei ei, un efemer mărturisit și lui B. Elvin căruia îi spusese că “de pe urma unui actor nu rămâne nimic”. Leny Caler își recuperează prin cuvânt și propria ei existență artistică ( o face onest, fără exaltări, fără exagerări inutile sau neconvingătoare, conștientă fiind că a abordat preponderant repertoriul comercial), și evocându-I tandru, cu respect, fără resentimente pe cei care într-un fel sau altul au influențat-o ori i-au stat îndeaproape. De la un oarecare Mihăilescu, cel ce i-a fost și profesor, și primul ei patron sau, mă rog, director) la Lucia Sturdza- Bulandra, Camil Petrescu, Ion Iancovescu, Victor Ion Popa căruia îi datorează consacrarea, Soare Z. Soare, Mihail Sebastian, Gheorghe Timică și George Vraca pe care i-a prețuit enorm, Maria Ventura și Elvira Popescu. Despre aceștia ca și despre Sică Alexandrescu, evocat în genul epistolar, Tudor Mușatescu și Nicușor Constantinescu scrie pe larg Leny Caler în corpusul de bază al cărții intitulat Scene din teatru. Sunt evocate pasager și alte mari personalități ale teatrului românesc din perioada interbelică. Tocmai de aceea cred că ediția ar fi câștigat enorm dacă ar fi avut necesarele note de subsol. Tot în această secvență găsim detalii despre samavolnica decizie de înlăturare a evreilor din teatru , despre devastatorul bombardament din 4 aprilie 1944, despre ce s-a întâmplat după ce țara intra încet-încet sub cizma rușilor și a comuniștilor, despre accidental ce a pus capăt carierei ei artistice. Într-un moment în care actrița își pierduse mult din aura de odinioară. Ultimul ei mare rol data din 1948.

Sub titlul Ultime impresii e republicată un fel de panoramare a unor spectacole berlineze. Nu s-ar putea spune că Leny Caler a înțeles prea mare lucru nici dintr-un spectacol montat de Peter Brook (Oedipus Seneca), nici din rescrierea lui Lear a lui Peter Bond, nici din Scandal cu publicul ( în carte spectacolul e numit Insultarea publicului) a lui Peter Handke, nici chiar din Amadeus a lui Peter Shaffer. Leny Caler a refuzat și inovațiile teatrului absurdului. “ Mi-a fost greu la început, câteodată aproape imposibil, să accept această avalanșă de anti, care contrazicea nu numai firea mea, ci tot ceea ce crezusem până atunci că se poate numi artă”.

Alte patru secvențe de mai mică întindere completează util cartea. E vorba mai întâi despre un dialog datând din anul 1935 ( în gazeta Rampa) cu Mihail Sebastian, în care actrița tranșează indirect, din perspectivă proprie, celebrul Paradox diderotian, afirmând că “ am băgat de seamă că atunci când sunt emoționată, emoționez”. Un interviu din care respiră din toți porii iremediabiala dragoste a intervievatorului față de intervievată. E vorba mai apoi de o Addendă în triptic datorată lui Geo Șerban. Aceasta conține o schiță biografică a actriței, scrisori al căror adresant este, în principal, B. Elvin și un portret emoționant scris de Gellu Dorian.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro