Literatura, fericirea și alte lucruri de ispravă

 În mica librărie, strâmtorată între două fast-fooduri aglomerate la ora amiezii, la parterul unui bloc-turn acoperit cu sticlă, noutățile sezonului sunt întotdeauna la vedere. Acolo  găsesc cartea, în timpul unei pauze de plimbare. Titlul, scurt și straniu, mă intrigă. Iau în mână „Cuțitul” lui Salman Rushdie și încep să citesc. În câteva clipe, textul – scris de autor în urma tentativei de asasinat din 2022 – mă cucerește. E o adevărată plăcere să simți în cuvinte cum măiestria calmă a scriitorului se precipită creativ spre întâmplarea din care puțin a lipsit să nu-și piardă viața.

          Niciodată nu mi-am ales lecturile cu ușurință, deși așteptările mele în privința cititului n-au fost mai originale decât ale oricui altcuiva. Premonitoriu – nu știu, poate –, în perspectiva vocației mele de mai târziu, am avut o sensibilitate aparte pentru textele de istorie și meditațiile credinței. Mă mai văd copil citind într-o vacanță cu nesaț „Secolului lui Ludovic al XIV-lea” de Alexandre Dumas, – sau acasă, cufundat în lectura istoriilor lui Maurois, Madaule, Trevelyan și în tomuri religioase interbelice, salvate miraculos (căci interzise) în biblioteca bunicilor. Din anii studenției, m-am îndepărtat însă de beletristică, lăsându-mă doar ocazional sub șarmul ei, grație în special literaturii memorialistice.

          În pandemie, povara amenințării a adus cu sine o infinitate de întrebări și temeri fără nume. Deși în acele luni tragice s-a întâmplat să regăsesc gustul literaturii profane, Rushdie nu m-a atras, de fapt, niciodată – un singur volum al lui, de eseuri, mi-a captat atenția, cu ceva vreme în urmă. În „Cuțitul”, cartea sa cea mai recentă, felul lui de a scrie despre implacabila întâlnire cu moartea, m-a condus în poziția neașteptată de a surprinde ceva mai mult din taina profunzimilor vieții. „Există un soi de fericire profundă care preferă intimitatea” – scrie el –, „care înflorește departe de ochiul publicului, care nu pretinde validarea prin popularizare: o fericire care e doar pentru oamenii fericiți și care este suficientă în sine”. M-am întrebat dacă numai pe pragul morții omul cuminte se dedă spontan practicii înțelepciunii. Sau dacă, nemaigăsind loc pentru deșertăciune, poate învesti lucrurile vieții – suferința, teama, durerea, dezgustul, oboseala – cu reverberații transcendentale, neverificate până atunci, alături de bucuria răscumpărării pe care compania și întrajutorarea semenilor ar putea îndeosebi s-o ofere în ceasurile dificile.

          În orice caz, scriitorul arată că aspirațiile sale nu sunt obișnuite. Imaginându-și un imposibil dialog literar – dar nu și mai puțin necesar – cu atentatorul, Rushdie mărturisește cu îndrăzneală: „Trebuie să încerc să-l plăsmuiesc, să-l fac credibil. Nu știu dacă voi reuși”. Sonoritatea fericirii supraviețuitorului, însemnat cu tăișul pierderii vieții, exprimă astfel tușe dinspre infinitul sufletesc al ființei. Încă o dată se adeverește faptul că, în zarea iminentă a sfârșitului (a morții), timpul poate învesti literatura cu sensul implacabil, paradoxal, al victoriei vieții în căutarea fericirii interioare.

*

          Sub presiunea zilnică a mijloacelor de comunicare, concepte firești precum „fericirea”, „viața”, „bunăstarea”, „moartea”, „comunitatea” – chestiuni de bun simț, de-altfel – încep să aibă nevoie de redefinire și în Biserică. Sub pretextul că inclusiv universul credinței ar fi parte a forumurilor democratice, unde omul se mântuiește numai prin convingerea despre subsidiaritatea misiunii sale, mesajul creștin sfârșește în opinie personală ca oricare altul. Or omul credincios este invitat să țină flamura unei Împărății care nu e decât în mică măsură parte a acestei lumi. Bucuria de a fi mântuiți de noi înșine, de moarte – pentru ceea ce va fi Apoi – rămâne de-a pururi rostul Paștelui. Literatura (scriitorul) de clasă știe, iată, că amprenta fericirii trebuie resimțită deja în cursul existenței, ca ea să aibă o cu totul altă rezonanță și un gust diferit de acela al intensității egocentrice. Dacă și în cazul creștinului dedicat regulile jocului devin mai importante decât miza și motivațiile întrecerii, nu vom afla prea mult spațiu în favoarea cumințeniei fericirii pe care scriitorul nostru o întrevede în parte. Citeste restul articolului pe contributors.ro

PS Mihai Frățilă este episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma.