„Luptând intens împotriva dezinformării, guvernarea de la Chişinău nu a mai avut resurse să promoveze informarea corectă asupra referendumului”
„Niciun alt stat european nu s-a confruntat cu o asemenea campanie de dezinfomare ca Republica Moldova. A trebuit să facă față unui război hibrid, mai dur decât un război clasic. Războiul din Transnistria a fost mai uşor de purtat decât războiul împotriva dezinformării din ultimul an”, explică Radu Carp, profesor la Facultatea de Științe Politice, într-un text de opinie în Contributors.ro, în care analizează rezultatul strâns la referendumul pentru integrare europeană din Republica Moldova.
În luna decembrie 2023, imediat după ce Consiliul European a anunţat oficial că Republica Moldova poate demara negocierile de aderare, Preşedintele Maia Sandu a anunţat organizarea unui referendum privind aderarea la UE, simultan cu primul tur al alegerilor prezidenţiale din octombrie 2024.
Alegerea a fost, de la bun început, puţin neobişnuită. Statele din Europa Centrală şi de Est care au aderat la UE în 2004 au organizat referendumuri pentru modificarea Constituţiei după încheierea negocierlor de aderare, pentru a adera în mod efectiv (România a ales în 2003 calea mai facilă a aderării prin votul Parlamentului).
Majoritatea fragilă a guvernării pro-europene
Opţiunea de a condiţiona aderarea de un referendum este logică: pentru a ratifica un tratat de o asemenea importanţă cum este cel de aderare, o procedură precum în cazul altor tratate nu este suficientă, deoarece aderarea la UE înseamnă transferul exerciţiului unor părţi din suveranitatea poporului. Poporul este chemat să se exprime dacă doreşte ca acest transfer să devină posibil, prin actul aderării la UE. Odată ce referendumul este de succes, se poate oricând contracara argumentul partidelor populiste, conform cărora cei de la Bruxelles „dictează”, iar politicienii din statele membre „se execută”.
Republica Moldova a ales o cale care nu are niciun echivalent la nivelul statelor care au depus cerere de aderare: a depus respectiva cerere, iar apoi, la începutul procesului de negociere şi nu la final, a decis să organizeze un referendum. Dacă nu se alegea calea statelor din Europa Centrală şi de Est, atunci logic ar fi fost ca referendumul să aibă loc înainte de depunerea cererii de aderare.
Dealtfel, cererea de aderare a Republicii Moldova a urmat un traseu atipic: s-a anunţat intenţia de a demara negocieri, dar nu s-a depus o solicitare scrisă. Ucraina a depus o astfel de cerere imediat după începutul războiului cu Federaţia Rusă, drept urmare Republica Moldova s-a simţit cumva obligată să depună la rândul ei o astfel de cerere. Dacă nu ar fi existat invazia Ucrainei, probabil Republica Moldova ar fi continuat să ezite multă vreme. Motivul este majoritatea fragilă pe care se sprijină guvernarea pro-europeană de la Chişinău.
Exemplul Irlandei
În luna ianuarie 2024, aflat la Chişinău, am exprimat unele recomandări referitoare la acest referendum. Bunele practici ale Comisiei de la Veneţia sunt formulate în sensul de a crea acces egal la media atât a susţinătorilor, cât şi a celor care se opun unui referendum.
Am oferit exemplul Irlandei care a organizat haotic un referendum legat de ratificarea Tratatului de la Nisa şi apoi, datorită rezultatului negativ, a organizat un al doilea referendum, învăţând din greşeli. Irlandezii au urmat a doua oară recomandările Comisiei de la Veneţia: două grupări de cetăţeni care susţineau votul „pentru” sau „împotrivă” au primit finanţare egală, cu diferenţa că în promovarea votului „pentru” s-au angajat şi cei de la guvernare.
Condiţiile de acces în media au fost însă distribuite în mod egal. Cei care au susţinut votul „împotrivă” s-au trezit brusc în lumina reflectoarelor, nemaivând posibilitatea de a promova dezinformări legate de Uniunea Europeană sau, în mod specific, de tratatul supus ratificării prin referendum. La fel s-a procedat şi în Marea Britanie, cu ocazia referendumului Brexit: campaniile „leave” şi „remain” au beneficiat de promovare în condiţii egale. Opţiunea „leave” a câştigat, întrucât a beneficiat de o campanie mult mai intensă decât cea a adversarilor săi.
Războiul mediatic între cele două tabere
Republica Moldova ar fi trebuit să procedeze în mod identic, prin crearea unor oportunităţi de finanţare pentru „da” şi pentru „nu”. Astfel, cei care au promovat dezinformările ar fi fost obligaţi să iasă la lumină, să formuleze argumente, să renunţe la zvonuri şi la folosirea unor reţele sociale care nu au filtre împotriva dezinformării.
În loc să adopte această cale, demult dovedită a fi avut rezultate, guvernul Republicii Moldova „nu a lansat în spaţiul informaţional o campanie neutră pentru a explica în mod obiectiv scopul referendumului” (potrivit unui policy brief ESGA, foarte pertinent, lansat cu două zile înainte de organizarea referendumului).
Acelaşi document a tras concluzia că guvernul „a neglijat rolul său central în informarea publicului şi a lăsat organizaţiile societăţii civile să preia această sarcină”. Nu a existat nicio colaborare cu aceste ONG-uri. Campanii de tipul „Cetăţeni pentru Europa”, „În rând cu lumea” sau „Votează tinerii” au fost concepute pentru „DA”. Lor li s-a contrapus un adversar invizibil dar foarte eficient, după cum s-a văzut la votul din 20 octombrie. De ce reprezentanţii PAS nu s-au alăturat acestor campanii, pe baza modelului de succes practicat în Irlanda, este o întrebare la care nu avem răspuns deocamdată.
Lupta cu dezinformarea
Adversarii referendumului au lucrat pe două paliere. Unul a fost dezinformarea. Trebuie arătat în acest context că Republica Moldova a făcut eforturi cu totul remarcabile pentru a contracara dezinformarea internă, dar mai ales externă.
S-a încercat pe toate căile: reţele sociale, televiziuni, organizare de mitinguri care aveau ca scop crearea de incidente şi dezordine. Niciun alt stat european nu s-a confruntat cu o asemenea campanie de dezinfomare. Republica Moldova s-a confruntat cu un război hibrid, mai dur decât un război clasic. Războiul din Transnistria a fost mai uşor de purtat decât războiul împotriva dezinformării din ultimul an. Rezultatele în acest război hibrid au trebui să servească drept exemplu pentru orice altă încercare de a contracara propaganda rusă oriunde în lume.
Luptând intens împotriva dezinformării, guvernarea de la Chişinău nu a mai avut resurse să promoveze informarea corectă asupra referendumului. Singura strategie a fost aceea că oricum cetăţenii Republicii Moldova cunosc ce înseamnă UE şi a existat o preocupare masivă pentru a atrage votul diasporei. S-au repetat într-un fel erorile de la alegerile precedente: a fost neglijat votul din interiorul Republicii Moldova.
Nu a existat o politică coerentă de comunicare
La începutul lunii septembrie am participat la o dezbatere privind referendumul. O persoană implicată în campania pentru votul „DA” din partea organizaţiilor amintite a prezentat contextul: dezinformare, Federaţia Rusă, valori europene, etc. O serie de construcţii verbale devenite deja şablon în comunicarea publică.
Nu pot să afirm că nu a fost vorba de dezinformare, că nu a fost implicată Federaţia Rusă şi că Maia Sandu nu luptă pentru impunerea valorilor europene, însă un referendum de o asemenea natură are şi alte ramificaţii, implicaţii şi explicaţii.
Am pus întrebarea de ce nu se discută deloc în această campanie situaţia economică. Oare toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt fericiţi? Oare a discuta despre economie este „propagandă rusă”? Am aflat cu surprindere că niciun economist nu a fost implicat în efortul de a explica avantajele referendumului. Uniunea Europeană sau state membre precum România au contribuit decisiv la importante proiecte de infrastructură. Republica Moldova arată astăzi complet diferit de cum arăta înainte ca aceste finanţări să se concretizeze.
Se pare însă că efortul de a comunica aceste rezultate a fost aproape inexistent. Republica Moldova a fost supusă unor provocări poate prea grele pentru un stat cu resurse atât de reduse: refugiaţi ucraineni, criza resurselor energetice, pierderea unor pieţe tradiţionale, plecarea masivă din ţară a unei părţi a populaţiei, etc.
În acest context, nicio guvernare nu putea să facă viaţa oamenilor mai bună dintr-o dată. Doar participarea la piaţa unică europeană, pe termen lung, poate aduce prosperitate. Fonduri au fost, dar capacitatea administrativă de a cheltui eficient aceste fonduri este încă deficitară, iar pensionarii nu simt decât scumpirile de preţuri. Nu a existat o politică coerentă pentru a asigura venituri minime unor categorii vulnerabile. Sistemul de sănătate nu a fost reformat, cel educaţional este deficitar, reforma din justiţie a avut unele succese, dar şi foarte multe rateuri. Toate aceste aspecte se văd în Republica Moldova. Mai puţin în diaspora.
Succes sau eșec pentru PAS?
Alegerile locale au generat o fragmentare foarte mare a spectrului politic. A fost un succes sau un eşec pentru PAS? Discutabil. Oricum, PAS nu a putut revendica o victorie clară, după cum nici opoziţia nu a reuşit să se coaguleze. Iar aceasta s-a întâmplat în ciuda eforturilor de a elimina competitori cu conexiuni clare în Federaţia Rusă.
A fost o bătălie foarte grea dusă de toate instituţiile statului de drept, încununată până la urmă de succes. Totuşi, PAS nu a reuşit să capitalizeze această victorie de etapă a sa. Ar fi trebuit ca rezultatul de la alegerile locale să fie un semnal serios de alarmă? Categoric da. Nu s-a întâmplat nimic în acest sens. Referendumul şi-a continuat marşul „triumfal” spre rezultatul din 20 octombrie.
Pe măsură ce alegerile prezidenţiale şi referendumul se apropiau, nu a existat o preocupare serioasă a face campanie în toate raioanele. De exemplu, în UTA Găgăuzia s-a mers pe aceeaşi strategie pierzătoare: alegătorii sunt atât de pro-ruşi, încât nu este nevoie a face nicio campanie pentru candidatul PAS sau pentru referendum. Este greu, dar nu imposibil – merita măcar încercat. De exemplu, există persoane de etnie găgăuză cu cariere de succes în Europa. Se putea încerca implicarea lor, directă sau prin testimoniale.
De ce a scăzut opțiunea pro-europeană
Dacă ne referim strict la tendinţele sociologice, s-ar fi putut observa că din 2003 până în prezent opţiunea pro-europeană la Chişinău a fost la cote foarte înalte până în 2011, în perioada Voronin. Cel mai mare procent, 78%, s-a înregistrat în 2007, anul aderării României la UE: cetăţenii Republicii Moldova au văzut, concret, că se poate.
Odată ce a venit la guvernare Alianţa pentru Integrare Europeană, opţiunea pro-europeană a scăzut pentru prima dată sub 50%. Corupţie generalizată în numele valorilor europene, „jaful secolului”, moguli cu tendinţe autoritare la putere. După disoluţia AIE a urmat o perioadă foarte neclară, 2014 – 2018, în care opţiunile pro şi anti-europene erau aproximativ egale – semn al confuziei generalizate din societate.
Abia odată cu venirea la putere a PAS şi a Maiei Sandu trendul în favoarea opţiunii pro-europene a redevenit uşor favorabil. Odată cu începutul răzbioiului din Ucraina, această opţiune a câştigat dintr-o dată enorm: cetăţenii Republicii Moldova au putut vedea în mod direct ce ar însemna opţiunea pro-rusă.
După explozia de entuziasm pro-european din primăvara anului 2022, au început să se vadă consecinţele negative economice ale războiului, în special inflaţia foarte ridicată şi consecinţa degradării nivelului de trai. În aceste condiţii, de ce s-a luat totuşi decizia riscantă de a organiza un referendum în 2024 şi nu mai devreme, în 2022 de exemplu? A existat cumva o reprezentare deformată a realităţii? Pe de altă parte, să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat sprijinul României în domeniul energetic şi infuzia de fonduri din partea UE. Probabil la această oră am fi discutat despre un referendum validat cu 70% „NU”.
Uneori referendumul este un vot de blam prin care se manifestă nemulţumirea generală sau un avertisment
A existat un moment cu totul inexplicabil din partea susţinătorilor referendumului. Aceştia au indus în spaţiul public opinia că cei care au opţiunea pro-rusă vor alege strategia boicotului. Fundamental greşit. Pentru PAS şi Maia Sandu referendumul a fost despre Uniunea Europeană. Pentru cealaltă parte, a fost vorba de un referendum pentru a valida opţiunea pro-rusă prin participare.
La un moment dat, Mitropolitul Vladimir care conduce Mitropolia Moldovei, subordonată Moscovei, a făcut un apel la participare la vot. „Oare ce l-a apucat?” a fost reacţia majoritară. Gestul său a fost declinat ca un apel paradoxal pentru opţiunea pro-europeană. A fost de fapt exact invers: un apel la exprimarea opţiunii contrare.
Un referendum nu este niciodată despre ceea ce este supus la vot, ci despre validarea sau invalidarea celui care îl propune. Uneori însă referendumul este un vot de blam prin care se manifestă nemulţumirea generală sau un avertisment. Un alegător care a votat „nu” la referendum avea în mod cert nemulţumiri economice la adresa actualei guvernări de la Chişinău. Nu a vrut să o sancţioneze pe Maia Sandu („cartonaş roşu”), ci doar i-a acordat un avertisment („cartonaş galben”), printr-un vot negativ la referendum. Acest comportament nu a fost luat în calcul de susţinătorii opţiunii „da” la referendum. S-ar fi putut face ceva pentru a reduce cantitatea de „cartonaşe galbene”? Cu siguranţă. Asimilarea acestei categorii cu opţiunea pro-rusă este o imensă eroare.
Pentru turul doi e nevoie de mai multă implicare pe plan local
Referendumul a fost validat, la limită. Aceasta înseamnă că orice guvern al Republicii Moldova în cadrul negocierilor la Bruxelles nu va putea invoca „legitimitatea opţiunii democratice”, dar nici nu se vor crea premisele unei dezinformări care să aibă la baza „lipsa legitimităţii” opţiunii pro-europene.
A contat decisiv votul din diaspora. Este vorba de persoane care, folosind paradigma de interpretare a lui Albert Hirschman, au ales iniţial strategia „voice”, manifestând în favoarea Europei cât timp erau în Republica Moldova, apoi strategia „exit”, au părăsit ţara ca manifestare a unui protest profund, iar ulterior au început să se manifeste din nou ca cetăţeni activi, prin exprimarea opţiunii „voice”. Voice – exit – voice – acesta este eternul ciclu electoral din Republica Moldova care salvează la ultimele alegeri opţiunea în favoarea Uniunii Europene.
Dacă referendumul poate fi interpretat post-factum şi într-un fel şi în altul, atunci cel mai bun sfat care s-ar putea da susţinătorilor Maiei Sandu ar fi ca, până la turul doi, să nu-l mai invoce deloc. Dacă ei nu îl vor invoca, nici partea adversă nu se putea lăuda cu un eşec.
Trebuie învăţat din experienţa alegerilor trecute: mai multe vizite în raioane, mai multe discuţii cu cetăţenii, mai multă implicare pe plan local. A discuta în cheie geopolitică va fi total contra-productiv. Candidatul PAS este clar exponentul curentului pro-european, dar contracandidatul său nu este exponentul tipic al curentului pro-rus, ci mai degrabă cel care a capitalizat nemulţumiri foarte diverse din societate.
Frapează asemănarea de discurs dintre Stoianoglo şi liderii partidul „Visul Georgian”, condus de Ivanishvili: vrem UE, SUA dar şi Federaţia Rusă, China, suntem neutri, luăm de la toţi. Ce anume îi nemulţumeşte pe cetăţenii Republicii Moldova? Ce poate face Preşedintele Republicii Moldova din poziţia sa pentru a remedia situaţia economică? Cum vor fi distribuiţi cei 1,8 miliarde de euro anunţaţi ca ajutor din partea UE, pentru ca mai multe categorii sociale să beneficieze? Acestea sunt întrebările cheie care ar trebui adresate în următoarele două săptămâni.
INTERVIURILE HotNews.ro