Maidanezii presei

Simteam ca, daca mai tac, ma sufoc. Au mai spus-o si altii, am simtit-o insa pe pielea mea. Si atunci, am pus mana pe tastatura, varsandu-mi oful intr-un noian de vorbe. Produsul a fost jalnic, un text patetic, bun pentru sertar.

De-atunci sunt sapte ani, am trecut printr-o scoala de jurnalism intr-o limba straina, prin sute de evenimente si situatii -in Romania si in Germania- pe care le-am relatat mai bine sau mai rau, dar de buna credinta. Ca mine, sunt destui romani stabiliti in strainatate, care au luat pixul in mana nu neaparat ca arma sau drapel, ci ca prelungire a sufletului lor navetist intre doua lumi.

Presa de tabara

Despre „jurnalistii comunitari”, am aflat recent, la atelierul de presa din cadrul primei conferinte a comunitatilor romanesti din Europa, care a avut loc la Bucuresti in 13-15 octombrie.

„Ar trebui sa ne ferim sa vorbim despre jurnalism in sensul unor categorii, unor tabere de jurnalisti: cei profesionisti, cei comunitari. Tagma de jurnalism comunitar nu-mi era cunoscuta, e incetatenita insa, in presa romana. La ziarul din Grecia la care lucrez, incerc sa abordez o tematica nu doar a comunitatii romanesti, pentru ca noi nu suntem o comunitate foarte solida.

Pe mine ma intereseaza sa vorbim despre ceea ce inseamna spirit romanesc, oriunde s-ar afla el” spune Monica Chihaia, de la „Curierul Atenei”.

Ea continua: „Jurnalismul comunitar mi se pare a fi folosit cu o nuanta peiorativa si se doreste a fi marginalizata categoria de oameni, care se ocupa cu aceasta problematica.

Jurnalismul, in afara de faptul ca trebuie studiat, ca o deontologie, ca o arta si tehnica de a lucra in profesia respectiva, inseamna in primul rand sa fii tu structurat astfel, adica sa fii un om care intr-adevar isi asuma ce gandeste si scrie, un om care investigheaza si nu se fereste sa-si spuna opinia, chiar daca ea deranjeaza.”

Pe bani sau pe lovele?

Ioana Avadanei, directoarea Centrului de Jurnalism Independent, a deschis lucrarile atelierului de presa din cadrul Conferintei, cu o incercare de definire a statutului jurnalistului: „ O persoana care isi castiga existenta prioritar prin activitate de presa” este aproximativ definitia la care se ajunge, si care este tot atat de apropiata de adevar, precum faptul ca un zugrav traieste din dat cu bidineaua pe pereti, iar un medic, din tratarea bolnavilor.

Iata insa ca acestor meseriasi ai presei, incep sa li se alature pe la evenimentele romanesti din strainatate, novici forfotind cu reportofonul, aparatul foto sau videocamera. Primul impuls este iesirea din anonimat, care ne mananca pe noi, veneticii de peste granite. Mai ales in tarile reci.

E cool sa te dai reporter, chiar daca pentru un site din internet de vaga notorietate sau o foaie romaneasca de mic tiraj. Dar acesta este doar inceputul si rezultatul poate fi neasteptat de bun.

Odata depasit „pragul tacerii”, intaia recompensa este ca esti publicat si citit, iar ego-ul iti este satisfacut. Notorietatea e ca un fumatul, de care scapi cu greu. Iar scrisul creeaza dependenta, cineva o numea grafomanie. Ceea ce nu e rau, caci se construieste o continuitate si o abilitate specifica, precum in orice profesie practicata curent. Dar ce ne facem cu definitia?

Pe cont propriu

„Prea romantici, sau prea nebuni”, spune Monica Chihaia despre jurnalistii care scriu in regim de voluntariat, pentru publicatii distribuite gratuit in strainatate. Majoritatea o fac pe langa serviciul din care-si castiga efectiv existenta, deci motivatia materiala e, in general, secundara.

Englezii, cu scoala lor de jurnalism, sunt insa mai pragmatici: la absolvirea unui curs, iti dau un chestionar, in care te pun sa te autoevaluezi. Apoi, te evalueaza ei. Acest chestionar se aplica mai cu seama jurnalistului freelance (liber-profesionist), care nu este angajatul permanent al unei publicatii sau institutii mass-media, deci nu lucreaza „in sistem”.

„Going it alone” -mergand pe cont propriu- se intituleaza chestionarul care iti traseaza schema la care sa te raportezi in auto-analiza. TU cu scopurile tale urmarite prin scris -nevoi financiare, stil de viata tintit- esti varful piramidei . CITITORII -ce vor oamenii sa citeasca?- si EDITORII -ce vor editorii sa publice?- alcatuiesc urmatoarea treapta a piramidei.

In acest context, se deruleaza strategia abordarii tematice si a lansarii pe piata: IDEI (cum le gasesc?), UNGHIURI la tema (care-i „carligul” unui articol?) si PIETE de plasare a produsului jurnalistic (unde vreau sa fiu publicat?). Baza piramidei detaliaza procesul scrisului si scopul final: DOCUMENTARE, INTERVIEVARE, SCRIS, VANDUT.

Notiunea de voluntariat nu exista pentru englezi, tarifarul pentru produsele mass-media furnizate de liber-profesionisti este publicat periodic, intr-o brosura care indica cum sa-ti vinzi cat mai realist drepturile de autor, raportat la cerintele pietei.

Cutzu-cutzu comunitar

Iata insa ca jurnalismul comunitar romanesc functioneaza dupa alte reguli, decat cele ale presei cu scop comercial.

Aparitiile mass-media in strainatate (presa, radio comunitar, internet) au, in parte, difuzare gratuita, ceea ce implica sustinerea lor din fonduri de stat sau sponsorizari. Publicatii apar, dispar, sau au „tiraj confidential”. Altele s-au etablizat, se auto-finanteaza. Majoritatea insa, nu platesc drepturi de autor, fluturand deviza ca „fac nume” autorului.

Asa ca, „ciocu` mic”, daca nu vrei sa sari din schema editurii, caci 100 asteapta sa-ti ia locul si alti 1.000 se gudura si dau din coada, ca li s-a facut hatarul publicarii.

In absenta unui sindicat sau asociatii a ziaristilor romani liber-profesionisti din strainatate, lucrurile vor ramane asa.

Cristina Lincu, de la periodicul social-independent „Roman in lume” din Spania, crede ca un sindicat, fata de o simpla asociatie de jurnalisti, „inseamna implicare mult mai mare din partea noastra, si mult mai responsabila.

Ar fi foarte bine sa ne organizam atat de bine, mai ales ca suntem imprastiati in toata lumea, iar romanii inca au, din pacate, problema unitatii si a coeziunii”.

Pe langa ziarul distribuit gratuit, cei 100.000 de romani din zona Madridului -dupa cum spune Cristina- sunt beneficiarii unui proiect media mai mare, fiind informati si prin varianta „Roman in Lume” din internet si prin postul de radio zonal, cu emisie de trei ore in limba romana.

Nevoia principala, in cadrul comunitatilor de romani din noua imigratie, este de informare cu „utile”, cu noutati din legislatia tarii de resedinta, cu repere de acomodare si orientare profesionala. Aici, crede ea, notiunea de jurnalism comunitar isi gaseste cel mai bine justificarea.

Alexandru Schaefer-Girleanu, redactorul-sef al emisiunii in limba romana de la Radio Z din Nurnberg (emisiune care functioneaza neintrerupt de peste 8 ani) s-a referit si el, in cadrul atelierului de la Bucuresti, la amatorismul din mass-media comunitara, care nu inseamna neaparat o lipsa de calitate, ci functionarea dupa alte reguli decat cele incetatenite in bransa.

Tot in acelasi spirit, s-au exprimat reprezentanti ai mass-media din tarile marginase Romaniei, care sunt acut confruntate cu probleme de pastrare a identitatii romanesti si saluta nu doar sprijin material, ci si moral din tara, ca si o deschidere generala spre problemele care ii framanta, fara ca pasurile lor sa fie interpretate ca „jalba la Bucuresti”.

La loc comanda!

Puse cap la cap, jurnalistul „comunitar” scrie, ca sa se afle in treaba, caci nicicum nu e bine.

Platit nu, comandat da – zic unii comentatori anonimi din internet. Poate ca si au, pe alocuri, dreptate.

Dar mai usor este sa duci razboaie din salon, de la caldurica, picior peste picior si cu o cafeluta alaturi. Si mai usor este sa improsti cu venin din spatele unui nume de imprumut pe internet. Firesc totodata, caci „gura lumi-i sloboda”.

Profesionisti, comunitari, chibiti-comentatori, meciul e in toi. Hai maidanezii!