Micul om mare – "Strania poveste a lui Benjamin Button"

Povestea lui Benjamin Button este mult prea stranie ca sa fie luata de buna. Dar filmul lui David Fincher (marele perdant al recentelor Oscaruri, cu 13 nominalizari si trei premii de mica importanta) mizeaza pe cateva atuuri. Unul dintre acestea e felul discret si ceremonios prin care face dintr-o istorie punctuala si fantastica o elegie a victimelor uraganului Katrina si ale tuturor persoanelor pe care le pierdem pe drum.

Filmul este, se stie, inspirat dintr-o povestire a lui F. Scott Fitzgerald. Benjamin Button se naste batran, cu figura si sanatatea unui om care mai are putin si moare. Batranetea lui e doar fizica. Pe masura ce inainteaza in varsta, trasaturile i se fragezesc, talia ii creste si deplasarea lui devine tot mai usoara.

Inca de la nastere, Benjamin Button plateste pentru vini care nu-i apartin. Tatal sau il depune, ca pe un catelus, in fata unei usi straine, invinuindu-i infatisarea monstruoasa pentru decesul sotiei, la nastere. Benjamin va fi adoptat de ingrijitoarea unui camin de batrani, o negresa cu inima larga care intra fara a sta pe ganduri in aceasta „Ratusca cea urata 2” (gandindu-se poate, fugar, ca daca Dumnezeu i-a trimis acel copil urat, trebuie sa aiba grija de el.).

Fireste, principala problema pe care o pune filmul este cat de dispusi suntem sa cumparam artificiul de baza. Ne putem imagina un sugar cu trasaturile unui om de 80 de ani? Putem vedea asta pe ecran intr-un film care nu e horror si nici comedie neagra? Avem destul sange in vine incat sa-l demitizam pe Brad Pitt si sa-l vedem la 80 de ani si jumatate de metru?

Probabil ca nu trebuie sa facem un pariu rational si sa ne hotaram in minutul doi daca filmul ne place sau nu. Filmul curge peste imaginile cu eroul care depaseste incet nivelul scaunului cu rotile si pe urma si pe cel al carjelor (figura aminteste foarte vag, din spatele machiajului, de Brad Pitt), dar curge si peste o intreaga lume pe care David Fincher o recreeaza cu multa blandete.

Un New Orleans de dinaintea dezastrului, scaldat intr-o lumina tandra si care traieste o existenta linistita, unde oamenii se respecta si se pretuiesc. Intreg filmul e scaldat intr-un soi de umanitate nostalgica, pentru ca devine evident la un moment dat ca realizatorii tin sa aduca un omagiu celor ale caror vieti au fost distruse de uraganul Katrina.

Daca pui destinul imposibil al lui Benjamin Button in aceasta ecuatie, filmul devine mult mai usor de digerat si de apreciat. Sustinuta de desfasurarea ampla de forte de pe toate palierele productiei (mult mai ampla decat in cazul lui „Slumdog Millionaire”, lucru care se vede nu doar in buget), povestea spusa de Fincher este, pana la urma, tot un basm.

Cu deosebirea ca nu are un final fericit pentru ca nici desfasurarea lui nu este ideala. Eroul se naste cu ceasul biologic inversat. Prin urmare, e condamnat sa fie martorul disparitiei celor pe care-i iubeste si sa fie in contratimp cu sufletul sau pereche.

Exista o marja de timp foarte redusa in care traiectoria lui Benjamin Button si cea a lui Daisy (pe care o cunoaste in copilarie) intra in simbioza. Dar o buna bucata de timp, si nu din vina timing-ului, destinele celor doi refuza sa se apropie.

Dar filmul are si personaje secundare memorabile. Cel mai atasant este Queenie, mama adoptiva (rol pentru care revelatia filmului, Taraji P. Henson, a fost nominalizata la Oscar), dar la fel de bine construit este si cel al elegantei britanice Elizabeth Abbott (Tilda Swinton), care-si drege bovarismul pe ultima suta de metri a vietii, traversand Canalul Manecii inot.

„Strania poveste a lui Benjamin Button” spune deci, pe un registru stilistic amplu si ingrijit, un basm despre timp. Ca o concluzie, ceea ce da valoare si consistenta timpului sunt momentele petrecute alaturi de cei cu care viata ne binecuvanteaza si cele pe care ni le oferim ca sa ne simtim vii. O calatorie, o experienta, o proba dificila la care tanjeam.

La modul cel mai neromantic, un film la cinema e proiectat cu 24 de fotograme pe secunda. Intre fotograme exista o pauza de intuneric, invizibila pentru ochii nostri. Totusi, dintr-un film de aproximativ o ora, cam 15 minute sunt minute negre.

Aproape similar, viata ar fi facuta – ne spune David Fincher, nu din momentele de pauza, de gol de joc, de cele in care mergem la serviciu, ne intoarcem de la serviciu si ne uitam la televizor pana adormim, ci din acele secvente care ne fac realmente sa ne simtim in viata.

„Strania poveste a lui Benjamin Button” nu are sinceritatea netrucata si nefardata a lui „The Wrestler”, umanitatea lui frusta – e oricum foarte diferit, dar are o anume curatenie stilistica si o fluenta a limbajului (plus o amplitudine temporala de talia lui „Forrest Gump”) care-l ajuta sa-si comunice mesajul si sa nu ramana blocat in imaginea lui Brad Pitt pe post de var al lui Chucky.

„Strania poveste a lui Benjamin Button”/”The Curious Case of Benjamin Button” – de David Fincher, cu: Brad Pitt, Cate Blanchett, Taraji P. Henson, Tilda Swinton, Julia Ormond, Jason Flemyng.