Sari direct la conținut

Mistere, vendete, tradari: Despre Iliescu si Ceausescu

Contributors.ro
Vladimir Tismaneanu, Foto: AGERPRES
Vladimir Tismaneanu, Foto: AGERPRES

A vrut cumva Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector? Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989? Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”? De ce a fost condamnat la moarte nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu mai putin deranjata psihic)? A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)? Ce rol a avut Victor (“Victoras”) Stanculescu? De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea? Cum de i s-a incredintat misiunea de maxima importanta, supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu?

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor? Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste „detalii” s-au pierdut fara urma? In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat. Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei. Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns

sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). El este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica cu titlul”Marele soc din finalul unui secol scurt”) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe, pareaza cu maiestrie de versat propagandist. L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu. Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul. Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu (si nu doar acolo). Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera.

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea definitiv o posibila sursa de informatii (santaj). Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste pe plan international. M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Nu a ezitat sa ordone focul impotriva revolutionarilor, sa impuna represalii de o violenta extrema. Ceausescu nu s-a cait vreodata, nu a dat inapoi. Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii

Adunari Nationale”. In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG.

Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor. Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescu a luat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia? Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal.

Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie. Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial. Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta. Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat. Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept „emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

Citeste si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro